inca o zi, Doamne !

Primul lucru pe care-l fac atunci cind deschid computerul e sa vad ce mai e nou in serviciul de e-mail si ce-a mai fost postat pe Facebook.  Cred ca nu vi se pare  nimic nou sub soare pina acum. Nu-i asa ? Ei bine, azi ordinea s-a inversat. Si primul tagline de pe Face , care realmente mi-a ‘sarit’  in ochi a fost un link distribuit de o frumoasa doamna, cea mai buna prietena a mea si care nu intimplator e si verisoara mea.

Nu o sa scriu multe cuvinte despre acel link pentru ca linkul in sine vorbeste mult mai bine decit orice cuvint si decit oricine .

Ce o sa fac atunci ? O sa transcriu pur si simplu citeva dintre experientele traite de  Dana si pe care ea le-a transformat apoi  in cuvinte pe hirtia virtuala.  Experiente pe care ea le-a avut vis-a-vis de subiectul in cauza.  Si toate astea nu sunt altceva decit  lupte, zbucium, disperare , deznadejde, speranta, credinta, negare, incredere. Experiente pe care o mama le-a avut si le-a dus  ani in sir alaturi de fiica sa.  Spicuirile din gindurile sale sunt ca o oglinda a acelei perioade, oglinda in care , alaturi de ea si fiica ei , pasager sau nu si-au facut loc si alti parinti si alti micuti .

M-am gindit mult inainte de-a face asta fara acordul ei, dar sunt sigura ca nu o sa se supere. Si am facut asta pentru ca ” a trebuit ”  ca si eu la rindul meu sa stiu ce inseamna sa te duci acolo cu inima mai strinsa decit o punga, cu speranta agatata de un simplu cuvint , cu un copil care nu se dezlipea  de piciorul tau si care cu lacrimi in ochi sa-ti spuna ” Mami , eu nu ramin aici”. Am facut asta pentru ca e cutremuratoare  toata acea disperare de pe fetele parintilor si toata acea durere din ochii celor mici.Am facut asta pentru ca in ruga parintilor (si nu numai a lor) catre Divinitate isi faceau loc cuvintele : ” inca o zi, Doamne ! ” . Am facut asta pentru ca in urma lor a ramas  o imagine ce ma va bintui toata viata.

Cind am plecat de acolo, fara sa-mi dau seama, primul lucru pe care l-am facut a fost sa ma inchin  si sa zic un ‘ Doamne-ti multumesc ‘,  sa ma sprijin de un copac din curtea acelui spital si sa incep sa pling . Pentru cei care au ramas !

„L-a chemat Alexandru Florea si avea 13 ani. Semana izbitor cu Leonardo di Caprio. Parintii il adorau,era dulce si politicos si bine crescut. Tatal era cadru militar…mama parca vanzatoare, nu mai tin bine minte. Intr-o zi lui Alexandru a inceput sa i se umfle burtica. Si au fost trimisi de la Arad la Timisoara…Asta era in 1997…dintr-un copil sportiv ajunsese de abia mai putea sa mearga si gafaia, sustinut de ambii parinti…Limfom malign non-hodgkinian…agresiv…am fost cu mama lui in 1998 la slujba de inviere de la Catedrala Mitropolitana si sa luam Pasti…apoi nu ne-am mai intalnit. Si cea mai mare groaza a mea era cum sa ii explic fetitei mele de ce nu mai vine Alexandru…Tatal suporta foarte greu situatia…mama ducea greul si suferinta in tacere. Nu am putut decat sa o privesc in ochi, sa o strang in brate si sa ii spun „Dumnezeu sa fie cu noi!” Atat! Pun acum o lacrima pe amintirea lui Alexandru. Nu l-am putut uita.”

„L-a chemat Dinu Sorinel…tatal era politist, mama invatatoare. Veneau din Resita parca. Era un baietel deosebit de inteligent, brunetel ca si tatal, foarte vorbaret si bine crescut, putin rasfatat, dar foarte destept…Era adorat de parinti si de bunici. A luptat pe front impotriva dusmanului numit leucemie. In lupta si-a pierdut un testicul, pentru ca acolo si-a lasat dusmanul o „fosila” si mai tin minte si acum fiorul de groaza din vocea fiicei mele cand mi-a spus…”Si Sorinel are leucemie”…Nu am putut decat sa o privesc in ochi pe fiica mea si sa ii spun „Leucemia este o boala a celulelor nebune! Sorinel lupta impotriva lor, aici,  la spital, asa cum luptam si noi! Si o sa invingem boala!” Atat! Pun acum o lacrima pe amintirea lui Sorinel. Nu l-am putut uita.”

„L-a chemat Adi Fisteag si venea tare de departe…faceau 2 ore cu masina din muntii Banatului pana la Iablanita…Avea 3 ani si lupta pe acelasi front cu Sorinel…cu aceleasi rani . Era tare dulce…si in fiecare dimineata statea in usa asteptand-o pe d-na doctor „Boleliu” si pe d-na doctor „Tuturuz” pentru ca asa vorbea el…era un baietel foarte curajos…Atat pot sa mai scriu acuma…Pun o lacrima si pe amintirea lui Aditzi. Nu l-am putut uita.I-am cunoscut pe acesti baietei eroi la Spitalul „Louis Turcanu”…Si atunci am inteles rugamintea lui Iisus in gradina Ghetsimani…”Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta!  Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.”

Pentru ca nu aveam cum sa departam paharul…ci a trebuit sa stam acolo si sa bem durerea fiecarei zile si nopti…”

http://www.evz.ro/detalii/stiri/campanie-pentru-copiii-care-sufera-de-cancer-914399.html

Sursa:  eVz.ro,  Facebook,  jurnalul Danei Mustatia

photo: Sorin Antonescu

3 păreri la “inca o zi, Doamne !

  1. Pingback: 40 de lei pentru un zimbet « lt.mala

Ai ceva de spus ?

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s