Duminica, 36 de grade Celsius si copilul care vrusese sa vada Pestera Ursilor. Cam asta era tabloul idilic al zilei ce tocmai si-a incheiat socotelile cu o saptamina ce va sa vina. Detaliile erau cireasa de pe tort.
Nimic nou sub soare, cum nimic nou nu era in starea ce ma facea sa ma bucur de ziua asta ce-si anunta plinatatea prin imaginile la care visam sa le fotografiez unicitatea. Haida de, macar olecuta de impaunare pot avea!
Si totul a inceput ca o aventura, adica de la Sudrigiu spre Chiscau, cotind-o frumusel spre dreapta, pe un drum de o cu totul alta factura fata de DN-ul pe care mersesem pina atunci. Un drum de data cit de cit recenta, neted ca-n palma, sticla cu apa care statea perfect la locul ei, conform unor indicatii de verificare ale unor prieteni atoatestiutori…si tot asa a tinut-o pina-n Chiscau, locul unde pestera aparuse sub ochii minerului acela, la anul de gratie 1975.
Acum revenind la sosea, e clar ca nu fac reclama petelor colorate de pe haina primarului din zona desi ar merita dar nu asta e scopul, la urma urmei. Si asta, dupa ce , pe drumul ce strabate intreaga comuna Chiscau, gropile sunt ca la mama lor acasa. Si asta a fost primul paradox intilnit: sa ai un drum de nivel european pina la ultimii 1-2 km de buza tirgului ca apoi, acolo unde ar trebui sa fie mai ceva ca-n rai, sa fie taman opusul. E cam fortata comparatia, stiu. Dar, aflai cauza. Pina la Chiscau, drumul neted apartinea de primaria altei comune.
Trecuram si de asta si urcaram la pestera. Frumos, fascinant, fenomenal edificiu dar… vine al doilea paradox. Pina acum citva timp a fost sub aripa ocrotitoare a statului, in speta a primariei Chiscau, cind acelasi stat, aka primarul de acolo(o doamna respectabila, de altfel), a crezut de cuviinta sa cedeze exploatarea pesterii, magnatilor sucului. Apropo, daca aveti de gind sa mergeti acolo, 15 Ron e accesul/adult, 7 Ron/copil, taxa foto 15 Ron iar cea pt. filmat 20. Negocierile la capitolul asta sunt excluse, inca mai si risti sa ti-o primesti, asa cum era s-o pateasca niste olteni.
N-are rost sa va descriu eu pestera, las imaginile si imaginatia voastra s-o faca.
Iesim si plecam spre masina. In jur, de-o parte si de alta a drumului, tarabe cu obisnuitele suveniruri. La un moment dat, simt un miros cunoscut. Caut sursa si-o descopar sub forma unei rulote. Si, ca un al treilea paradox, descopar cei mai frumosi kurtos kalacs-i, intr-o zona unde suverana e placinta cu brinza si cu cartofi. Si, sa mai si descopar ca responsabilii cu invirtitul colacilor pe jar erau doi prieteni de-ai jumatatii oficiale, Ovidiu si Porumbu’. Daca va intereseaza cum se fac colacii astia cu gust de caramel si scortisoara, puteti intra aici.
La un moment dat, a trebuit sa dau un telefon si, acum intervine al patrulea paradox. Orange n-are absolut nici o acoperire in zona aceea. O fi Cosmoteul lider acolo dar, sa nu ai nici o linie semnal, sa poti apela doar numerele de urgenta si atit, mi s-a parut mai mult decit aiurea. Totusi, e vorba de o zona unde turistii vin din toate colturile lumii, avind alti provideri de telefonie mobila, nu doar Cosmote!
Ce sa va mai zic ? Preturi ca peste tot unde este „trafic” de persoane si, oricum Bihorul este un judet care are niste taxe in turism de-ti vine s-o iei la sanatoasa. O cafea, mici, una bucata bere cu lamiie si-un suc au scos din buzunar undeva in jur de 40 Ron(asta doar la capitolul racorirea sufletului ca la cel de suvenir, e alta poveste). Ciubucul ospatarului, bineinteles ca nu l-am mai pus la socoteala. Si, al cincilea paradox, ca nu-i pot spune altfel, a fost exemplificat tocmai de ospatarul care ne-a servit, adica proaspatul viceprimar al comunitatii. Poate oi fi eu timpita dar chiar nu m-am asteptat la asa ceva(si nu zic asta din perspectiva celui care-si vede doar lungimea lui de aratura). La urma urmei, un ban in plus pe linga cel de bugetar nu strica si..bravo domle’ vice. Poate reusesti sa dai exemplu si altora ce ingroasa generos tagma trintorilor care stau pe nimicul numit ajutor social.
Luam masina lasata sub un nuc caci, parcare amenajata nu exista acolo desi, e mai mult decit necesara si utila. Umbra nucului(la propriu) a costat 3 Ron(cu bilet emis de omul delegat sa rupa retipise)… si-a fost un alt paradox. In rest, totul a fost bine, chiar racoare.
Coborim spre casa si, vad o bisericuta de lemn. Era undeva cocotata pe un deal, la margine de drum, usor accesibil. Bisericuta din Bradet, cu o virsta venerabila ce merge inapoi in sec XVIII, cu ornamentele de lemn ale foisorului vopsite intr-un siena intens si cu acoperisul de tabla proaspat schimbat, mi-a atras atentia instantaneu. Zis si facut, urmind dascalirea jumatatii oficiale sa opreasca si sa aiba rabdare pina vad eu ce si cum e cu lacasul de cult si purced la treaba. Poza dupa poza si dau sa intru in curtea bisericutei. Gardul de fier forjat mi-a zis clar ca acolo n-am ce intra, poarta inchisa si nimeni in preajma.Doar masini care treceau spre pestera. Inconjur gardul in speranta ca mai exista o portita..nici gind. Asa ca, ma multumesc (oare?) cu panoul de reclama din fata , citesc ce era scris ca informatie generala acolo si nu ma pot abtine sa nu oftez cu gindul la ce era inauntru. Oare chiar n-avea importanta pentru comunitate ca accesul la acea minune de lemn sa fie cit de cit posibil ? Dar, nu cred ca l-as mai fi putut numi paradox, daca era sa fie altfel.
Cind am ajuns acasa, m-am gindit la experienta zilei asteia si, un ciudat gust amar mi-a lasat vizita in sine. Sa ai in posesie ceva ce apartine patrimoniului universal si sa te comporti ca si cu Cenusareasa din poveste e acel ireal CEVA ce tine de dorinta/putinta/vointa.
Si, nu pot sa nu inchei, chiar multumind celor 3 primari ai zonei (desi nu-i cunosc): celui care a facut o sosea de nivel european pina-n buza tirgului, doamnei care a fost primarul tirgului pentru ca si-a incheiat un mandat in care balul a tinut(slava Domnului) pina la 12 noaptea si actualului domn din fruntea comunitatii ca a ajuns sa puna mina pe pantofiorul de cristal. Sper doar ca, Cenusareasa va face, in viitor, mariajul cu printul din povesti si …..etc, etc,etc, stiti voi restul povestii.
lt.mala 