Gind si savirsire

Exista momente in viata cind totul se intimpla pentru ca asa trebuie sa fie. Exact acolo si doar atunci.

N-am crezut niciodata in povesti cu printi si printese, n-am crezut in aparitii miraculoase, n-am crezut in vindecari peste noapte, n-am crezut decit in ceea ce era tangibil si bine infipt in realitate. Ca mai saream pirleazul imaginar al  vreunei fantezii, asta face parte din natura mea duala, de geaman sadea si traznit …citeodata. 

Aparent, materialul de azi incepe ca o filozofeala dar, undeva dedesubt, e altceva (v-am spus doar!). Si, pentru ca toate istorisirile incep cu ‘a fost odata’, ei bine, eu incep altfel: este undeva!  Exista undeva un loc special care s-a lipit de sufletul meu. Un loc unde, o bisericuta mica de lemn, aflata la o virsta destul de adolescentina, isi iteste obraznic capul dintr-o poienita de brazi aproape seculari. Si ‘aroganta’ bisericutei, de-o saracie ce aminteste de cea a apostolilor plecati sa propovaduiasca credinta doar cu straita pe umar si cu cuvintul ca arma, lasa cu mult in urma grandoarea marilor edificii de cult ortodox. 

Avind hramul Sfintului Pantelimon, lacasul reuseste sa te faca sa-ti pleci capul si genunchii atunci cind ii treci pragul. Nu o sa gasesti in interior luxul si opulenta bizantina, nu o sa gasesti pe pereti decit bucati de pictura ce a apartinut unui altar stramutat aici dintr-o alta biserica(probabil ceva mai mare), nu o sa gasesti aici cupolele care sa te faca sa pleci urechea la o acustica perfecta. Nimic din toate astea nu incap aici. Ceea ce vei gasi insa cu prisosinta e un dar ca un har al unui preot tinar care, in ciuda luciului sutanei de preot (imprumutata cine stie de pe unde sau cine mai stie de la cine), isi face treaba din plin si implinit de cuvintele cartilor  bisericesti (unele dintre ele apartinind cantorului). Vei gasi aici un om care crede in ceea ce face, care e bugetar ca mine si ca tine, care a pornit pe drumul asta lung si anevoios al apostolatului doar cu crucea, credinta si cheltuielile bisericesti (necesare pt. a-si face meseria) suportate din buzunarul propriu. 

Trebuia sa fac introducerea asta pentru ca asa trebuia sa fie. Materialul asta asteapta in sertar de aproape o jumatate de an pentru a fi editat insa abia acum am simtit ca trebuie scos si ‘prafuit’. De la sine a venit, firesc si normal, ca o implinire a celor doua materiale publicate in preajma Pastelor crestine: Prescurarita si The Holy Bread. Ei bine, substratul materialelor respective are legatura directa cu bisericuta despre care va vorbeam mai sus, cu un antic si misterios pristolnic care te trimite cu gindul in vremi demult apuse si cu prescura sfintita de parintele Raul intr-o zi de Joia Mare, piine sfinta pe care eu am fotografiat-o in ziua imediat urmatoare. Miinile parintelui  au fost acelea care au tinut painea sfinta, captind parca toata lumina unui soare de primavara pentru a obtine eu o imagine aproape perfecta. Ei bine, tot parintele a fost acela care mi-a permis sa imortalizez pe pelicula, atunci si acolo, saracia materiala a bisericutei lui, facindu-ma sa ma umplu de-o plinatate spirituala iesita din comun. Si nu spun toate astea pentru ca as fi un fervent practicant al ritualurilor crestine, ba chiar din contra. Dar, atunci si acolo, mi-am implinit gindul care nu-mi dadea pace de-o foarte buna bucata de timp si care s-a materializat in cele doua ‘articole’ postate in WordPress si Blogger. 

 

Ce sa va mai zic ? Ca bisericuta asta apartine spitalului unde lucrez si a fost construita dupa Revolutie, prin bunavointa materiala a unui grup evanghelic german care a modelat si chiar reconstruit din temelii un asezamint dar si o mentalitate pur comunista de-a trata un bolnav cu afectiuni psihice? Sa va mai zic ca, daca la inceput, citiva oligofreni si niste cadre medicale cu aplecari spre spiritualul vietii erau singurii participanti la slujbele religioase ale parintelui, acum bisericuta se umple de oameni veniti si din comunitatea unde spitalul functioneaza? Sa va mai zic ca, daca la Pastele trecute puteai numara 5 prescuri in cos, acum numeri binisor vreo 20? Sa va mai zic ca am intrat atunci in biserica DOAR cu ideea de-a poza painea sfinta si pictura de pe pereti insotita de vesnica mea durere de spate care ma siciia de ani buni si-am iesit cu fotografiile dorite si fara durere? Multi poate veti ridica din sprinceana si veti spune…‘pffff…paranoia’ caci asta a fost si primul meu gind atunci cind am inteles ca ma pot misca in voie. Insa, cei care ma cunosc stiu ca nu vorbesc in dodii sau aiurea. 

Oricum, n-am incercat sa inteleg mai mult pentru ca n-am putut dar, am incercat si incerc sa trec dincolo de psihozele generate de practici care nu tin de credinta adevarata. Incerc sa vad copacii de dincolo de padure si sa folosesc acest fapt pentru a face ceva bun pentru locul acela.

Am scris materialul asta fara vreun gind ascuns sau fara a astepta vreo rasplata. A venit pur si simplu, la ceas de seara, ca o idee pusa pe-o hirtie virtuala si editata azi, tot la ceas de seara, la jumatate de an distanta de cele intimplate.

 

____________________________

 

 

Azi, la inca un an distanta de la publicarea materialului de mai sus, vin cu un update si zic ca…materialul va merge spre tematica (bi)duminicala din Clubul povestilor parfumate, club aflat sub diriguirea Mirelei.

Si, pentru ca nimic nu e intimplator in lumea asta iar eu sunt cu totul virita in schimbari a tot si toate, ei bine, materialul asta se lipeste pe tema de zi: Parfumul credintei. 

Parfum ca un cintec, parfum de recunostinta, parfum de mir si de tamiie, parfum al unui EU care inca mai crede in el insusi si-n puterea lui de-a lua viata de la capat. 

Parfum de tainice invataminte presarate cu intelepciuni ale ‘Sfintilor Doctori fara de arginti’ caci prea mare e durerea celor din jur si mai ales fara de judecata si prea multa e indiferenta care-i inconjoara. Si cine ma cunoaste stie ca zicerea de capatii in profesie mi-e : „In dar ati luat, in dar sa dati „. De la Matei citire … 

 

De aceea nu cer nimic pentru mine ci pentru bisericuta asta mica care-si implineste menirea cu mult mai bine decit altele o stiu a face chiar daca cartile necesare practicarii ritualurilor bisericesti sunt cele care lipsesc cu desavirsire.

In dar mi-a fost data ziua aceea cind am renascut din multe puncte de vedere, in dar o dau pe cea de azi cu materialul reimprospatat (chiar daca nu e o alta poveste, sper sa nu te superi Mirela!), tot asa cum, un Ceaslov in dar a mers inspre acolo.

In loc de concluzie, asez aici zicerea lui Tagore … Credinta este pasarea care cinta cind zorii nu au aparut inca.

Adevarat, nu ?

        

       

*