O matura, o carte si-un film

 Motto:
„Am iubit fericirea, am iubit tăria, am iubit ce e frumos, corpul meu a fost al meu, mi-am fost singură stăpînă, nu mi-a fost frică să păcătuiesc, nu mi-a fost frică de pedeapsă, nu mi-a fost teamă c-o să intru în iadul tău cu optsprezece niveluri. Am făcut tot ce-a trebuit să fac, am săvîrşit tot ce-a trebuit să săvîrşesc, fără teamă de nimic.”

***
Imi amintesc cit de meticulos isi pregatea bunica matura cea noua pe care-o cumpara din tirg. Cum ii atingea, aproape ritualic, paiele lungi, cum le oparea inainte de prima folosire si cum, intotdeauna, da’ intotdeauna, matura se sprijinea de peretele tirnatului de lemn, infipta-n coada de lemn, cu paiele-n sus. Rideam de cele mai multe ori de obiceiurile ei cum, de-a lungul timpului, am ajuns sa rid eu de risul meu de atunci. Multe dintre obiceiurile ei le-a adoptat mama de-a lungul timpului, ridicindu-le la rang de lege. Si tot in lege am transformat eu, la rindul meu, unele amintiri care n-ar mai fi fost daca bunica nu era.
Matura bunicii (vetust si banal lucru, nu?) mi-a umplut amintirile acum o ora cind, cautind un articol despre cereale am dat peste un film. O alta amintire. O amintire-poveste care porneste de la un roman. Romanul, asemeni culorilor picturale ale unui realism magic dus pina aproape de saturatie, e o chintesenta a povestilor fantastice si amintirilor unui nepot, povesti ce te trimit direct in plina China a unui secol trecut si macinat de razboaie. O poveste ce se intinde de-a lungul a trei generatii , ce te nauceste cu o incredibila si inepuizabila pofta de viata dar incarcata de drame, crime, iubiri navalnice, resentimente, vicii scabroase, maretii si decaderi ale unor regimuri socio-politice, tabu-uri si legi, mai mult sau mai putin nescrise. O poveste a unor vieti care-si descopera drumul in cinematografie intr-un mod absolut inedit, cu punctari umoristice si amanunte picante ce tin de intimitatea umana de-ti vine sa zici ca lumea satului interbelic romanesc s-a mutat in plina pustietate si-ntre lanurile cerealei datatoare de viata. Limitele si limitarile vizuale sunt marcate insa de vastitatea si dramatismul operei literare de la care a pornit regizorul. Daca filmul e ca o pictura facuta cu cap si cu genialitatea unuia cu har in ale cautarilor propriilor exprimari si experimentari in domeniu, ei bine, romanul isi are asigurata existenta, deja celebra. Si-ar fi pacat ca  scrierea sa fie trecuta prin filtrul subiectiv al cinefilului. Daca filmul te duce cu gindul la existenta umana pragmatica si pragmatizata de un anume moment dramatic, in timp si spatiu, literatura insa iti deschide calea, nebanuita tie, a nemuririi cuvintului si-a unui Premiu Nobel.

„În a treia dimineaţă, străbunicul meu a venit trăgînd după el un măgăruş ca s-o ia pe bunica să se-ntoarcă acasă – aşa e obiceiul în ţinutul Gaomi din nord-est, să iei mireasa înapoi după trei zile. Străbunicul a băut întruna cu Shan Tingxiu, pînă cînd soarele a trecut de amiază şi de-abia apoi s-a pornit la drum spre casă.
Bunica stătea de-a curmezişul pe măgar, pe spinarea căruia se lăsase spre pămînt o plapumă subţire. Aşa au ieşit, bălăbănindu-se, din sat. Era a treia zi de la ploaia cea mare, iar drumul era la fel de umed. Aburi albi se înălţau clocotitori din lanurile de sorg, încolăcind firele verzi în suflări albe şi dîndu-le înfăţişare de înţelepţi nemuritori. Banii de argint zornăiau în chimirul străbunicului, care băuse de mergea acum pe trei cărări, cu ochii înceţoşaţi de-a binelea. Încruntat, măgăruşul păşea încet, urmele lui mărunte întipărindu-se limpede pe drumul umed. Aşezată în spinarea lui, bunica era scuturată de valuri-valuri de ameţeală. Pleoapele îi erau roşii şi umflate, iar părul răvăşit. Sorgul, care în trei zile crescuse cît să-şi mai adauge un nod, o ţintuia batjocoritor.
Bunica a spus:
– Tată, nu mă mai întorc la ei în casă, nici moartă nu mă mai întorc…
Străbunicul i-a zis:
– Fata mea, mare noroc a dat peste tine! Socrul tău o să-mi dea în dar un catîr mare şi negru şi-o să vînd măgarul…
 Măgarul şi-a întins capul pătrăţos şi a luat de la marginea drumului o gură de iarbă verde, pătată cu stropi mărunţi de noroi.
Bunica i-a zis plîngînd:
– Tată, are lepră…
– Socrul tău o să ne dea un catîr…”
[…]
„Bunica s-a zbătut fără putere – nici nu voia să se zbată, trei zile de viaţă nouă erau ca un vis cu totul spulberat. Într-un singur minut, unii devin conducători măreţi; în trei zile, bunica pătrunsese tainele vieţii. A ridicat chiar şi un braţ şi l-a prins de gît pe cel ce-o căra, să-l mai uşureze. Frunzele de sorg fîşîiau. De pe drum veneau strigătele răguşite ale străbunicului:
— Fata mea, unde te-ai dus?
[…]
Bunica şi bunicul s-au iubit şi s-au drăgălit pe sorgul plin de viaţă – două spirite neînfrînate, dispreţuind legile lumii oamenilor şi lipite şi mai strîns decît carnea lor în desfătare. În lanurile de sorg, ei au croit lumii făgaşe noi, arînd norii şi semănînd ploaia, şi astfel au adăugat istoriei bogate şi colorate a ţinutului nostru, Gaomi din nord-est, un strat de roşeală. Tata se poate spune că a fost conceput controlînd esenţa Cerului şi Pămîntului şi că a fost chintesenţa durerii şi a plăcerii nebune. Răgetele zgomotoase ale măgarului au sfredelit lanul de sorg, iar bunica a revenit din legănătoarea ţară cerească în cruda lume a oamenilor.”

***

Ca sa fac lumina in toata scriitura asta, vin si zic ca filmul care a avut un impact serios asupra mea(poate, asemanator doar celui produs de „Urga” lui Mikhalkov) este „Sorgul rosu”, film realizat in 1987 de chinezul Zhang Yimou si recompensat in 1988 cu ‘Ursul de aur’ la Festivalul de Film de la Berlin.
Romanul omonim avea sa-i asigure notorietatea si celebritatea chinezului Mo Yan, netezindu-i, peste 20 si ceva de ani, drumul catre un premiu mult rivnit : Premiul Nobel pentru literatura.
Iar, personajul central, omniprezent si simbol al unei lumi fantastice ce-si traieste dramele si iubirile intr-o realitatea cruda nu e altceva decit sorgul, o planta furajera anuala, apartinind familiei gramineelor, din semintele caruia se face faina, din paie impletindu-se arhicunoscutele maturi si a carui adaptabilitate la conditiile unui mediu ostil este iesita din comun.  Si-mi privesc matura mea de plastic, cum  maret sta sprijinita de peretele holului de ciment si absolut idiot infipta in coada de aluminiu, cu firele tocite-n sus. O galeata rosie, tot din plastic, ii e banalul suport.

2 păreri la “O matura, o carte si-un film

  1. Pingback: Quo Vadis … ca etalon al fericirii « lt.mala

  2. Pingback: Hannibal | lt.mala

Ai ceva de spus ?

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s