In mijlocul lui nicaieri

Imi plac calatoriile cum, la fel de mult imi plac povestile care stau in spatele lor. Dar, mai mult decit povestea in sine, imi place mesajul(negativ sau pozitiv) pe care poate sa-l transmita. E ciudat cum, un site de fotografie reuseste sa transmita mult mai mult decit cele 1000 de cuvinte pe care le-ai putea rosti. Cuvintele sunt de prisos si incepi sa-ti pui intrebari in legatura cu rolul tau dar si responsabilitatea ta pe pamint. Raspunsul ramine undeva, pierdut, printre confuzii si ginduri. Aiurea si nicaieri.

Jessie Ponce, un calator-fotograf, asa cum se autodefineste, ramine cel care, prin fotografia lui,  te face sa te bucuri de bucuria unor copii, te face sa crezi ca raiul exista pe pamint tocmai prin forma atit de pura adusa/redusa la un stadiu atit de material si de concret tocmai in mijlocul pustietatii. Cu fotografia care merge si cotrobaie prin coltisoare de suflet, el a reusit sa ma faca sa zimbesc amar cu gindul la acei copii ai pustiului care, in yurtele frumos colorate descopera, poate, primele taine ale universului. Si tot un zimbet amar, mai mult a revolta, il afisez la gindul instant care pleaca spre ai nostri copii. Ma uit in jurul meu si  vad plinatatea, vad abundenta. In van de cele mai multe ori.

Acolo, in fotografia lui Jessie e vara. Cum e oare iarna? Nici macar nu-mi pot imagina cum, acei copii, atit de mici si de fragili in fragilitatea virstei lor, vor parcurge cei 30 de km de la casele(poate yurtele) lor pina la yurta-gradinita, chiar daca mijlocul de transport e calul sau masina ? Cum se desfasoara o activitate didactica in mijlocul pustiului Gobi unde drasticele schimbari  climaterice sunt la ele acasa, unde vinturile puternice specifice sunt cauza unor temperaturi extreme care pot atinge -40 C iarna si +50 C vara ? Cum, doamne iarta-ma, se merge la WC-ul din curtea gradinitei cind peretii lui sunt doar o cirpa transparenta si verde…si, apropo de asta, ce ‘performante’ mai poti avea, mai ales iarna, cind apa ingheata la zero grade? 

Nu, nu-mi pot imagina cum. Nu-mi pot imagina, macar o zi obisnuita de clasa, intr-o yurta-scoala, acolo, in mijlocul desertului Gobi, in mijlocul unui pustiu. In mijlocul lui nicaieri.

 

 

2 păreri la “In mijlocul lui nicaieri

  1. Foarte frumoase fotografiile! Mi-as dori sa am parte de o asemenea experienta, sa fiu nomada, macar o perioada, si apreciez mult tara in care nomazii nu sunt obligati sa devina sedentari, ci dimpotriva sunt sustinuti in felul lor de a fi!

    Apreciază

    • Cred ca prin natura lor, ei sunt calatori. Sunt obisnuiti cu casa-n spinare si vad asta ca pe ceva firesc. Poate ca si-ar pierde identitatea daca s-ar incerca o schimbare. Noi suntem altfel. Tinem la glia asta si nu ne putem rupe de ea, facind o adevarata tragedie daca ar fi cazul.
      In materialul asta n-am vrut sa bat prea mult pe comparatia cu ai nostri, riscind sa cad in extrema cealalta…de-a avea mereu acelasi ton didactico-moralizator care plictiseste la un moment dat.

      Apreciază

Ai ceva de spus ?

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s