Atita l-am tot pomenit ca ma mir ca doar acum m-a luat fie-mea la rost: „Cind ai de gind sa scrii ce e ala părătar ?” O privii circumspect nestiind daca o zice la misto sau daca intr-adevar o biziie necunoasterea. Si, cum cei mai angelici ochi negri ma priveau candizi din spatele lentilelor ochelarilor ei roz ( e-n perioada roz picassiana) lasindu-mi loc de eterne interpretari m-am gindit ca nu zice rau ce zice, copchila.
De cinci ori câte cinci
Este vorba de cinci case de culori diferite, aşezate pe o stradă într-o ordine pe care nu o cunoaştem; în fiecare casă locuieşte câte un singur locatar, avand naţionalitatea diferită de a celorlalţi, care îşi bea băutura preferată (diferită de a celorlalţi), care îşi fumează ţigara preferată şi îşi creşte animalul preferat.
Ordinea afirmaţiilor nu contează:
- Englezul locuieşte în casa roşie.
- Spaniolul creşte căţelul.
- Locatarul casei verzi bea cafea.
- Ucraineanul bea cacao.
- Casa verde este casa aflată în stânga celei albe.
- Fumătorul de ţigări creşte melci.
- Fumătorul de ţigări de foi locuieşte în casa galbenă.
- Locatarul din casa din mijloc bea lapte.
- Norvegianul locuieşte în prima casă.
- Fumătorul de pipă locuieşte în lângă omul cu vulpe.
- Fumătorul de ţigări de foi locuieşte lângă omul care creşte calul.
- Fumătorul de trabuc bea limonadă.
- Japonezul fumează cigarillos.
- Norvegianul locuieşte lângă casa albastră.
Cine bea apă şi cine creşte zebra?
***
sursa pozelor: internetul
***
Update, azi 14 dec. 2012
Ca o reactie la cele scrise, mai aflu de la Dana B. (o buna prietena dintr-o retea de socializare) ca….
„Noi nu aveam asa ceva in casa bunicilor. Aveam doar pricoviţe ţesute iarna in razboi de bunicile noastre. In dreptul fiecarui pat, de-a lungul lui, era musai sa se puna pe perete o pricoviţă. Pricoviţa e strămoaşa carpetelor cu fazani şi Răpirea din Serai.
Sub oglindă (că era musai sa fie si-o oglinda printre icoane) se punea un bătăcui micuţ, o trăistuţă făcută tot din ţesătură de război, în care se păstrau pieptenii. Da, pe exteriorul bătăcuiului se înfigeau acele de cusut şi copcile. Nu mă lăsau niciodată să ma joc cu acea trăistuţă şi nici să pun mâna pe pieptenii bunicilor. Puţine restricţii aveam în casa bunicilor şi asta a fost una care n-a putut fi nicicum negociată.
Primele păretare cusute cu mesaje le-am văzut când aveam vreo 7-8 ani în Freidorf, un cartier mărginaş al Timişoarei, în casa lui tanti Nuşi, jumătate unguroaică, jumătate nemţoaică, măritată cu un moldovean.
Tanti Nuşi şi nenea Ionel, două personaje luminoase ale copilăriei mele. Mulţumesc că mi-ai amintit de ei.
peretarul se mai numeste si otelec.As fi curios care este pluralul
ApreciazăApreciază
Zau ca nu stiu. Am habar doar de o localitate din Timis, parca, Otelec…in rest e o surpriza si-o necunoscuta sunt regionalismele sau arhaismele.
ApreciazăApreciază
Imi amintesc de paretar. Eram copil si vedeam la o matusa a mamei mele. Avea bucataria plina de ele. Sentimentele imi erau impartite… Ba ma simteam atrasa de ele, ba le consideram demodate… :))
ApreciazăApreciază
:))
ApreciazăApreciază
Pingback: Matematica de părătar (Scaderea la 112 ) | lt.mala