Matematica de părătar (De cinci ori cite cinci)

Atita l-am tot pomenit ca ma mir ca doar acum m-a luat fie-mea la rost: „Cind ai de gind sa scrii ce e ala părătar ?” O privii circumspect nestiind daca o zice la misto sau daca intr-adevar o biziie necunoasterea. Si, cum cei mai angelici ochi negri ma priveau candizi din spatele lentilelor ochelarilor ei roz ( e-n perioada roz picassiana) lasindu-mi loc de eterne interpretari m-am gindit ca nu zice rau ce zice, copchila. 

Si m-am apucat atunci sa vintur netul si sa scotocesc prin site-uri, insa, putine informatii am gasit. In afara de cele citeva scurte definitii din DEX si cele citeva cuvinte explicative vis-a-vis de insemnatatea lui n-am gasit.

Daca la unii romani, părătarul sau păretarul nu era altceva decit un covoras prins pe perete, cu scop pur decorativ, covoras de regula tesut in razboi, ei bine, la cehi, slovaci, unguri si nemti el avea un rol informativ, aratind starea celei care l-a cusut. Covorul se transforma astfel intr-o bucata de pinza subtire pe care se brodeaza diverse ziceri/ginduri si care transmit un mesaj mai mult decit clar. Obiceiul broderiilor a fost imprumutat si de romani ridicindu-l la rang de arta. Imi amintesc si acum acele case in care am vazut asemenea broderii, unele reusite ca tehnica, altele insa, lasind loc de mai bine. Obiceiul coaserii păretarului nu mai exista decit undeva, pierdut in Banat, in comunitatea slovaca a Nadlacului . Acolo, inca se mai coase, inca se mai trage clopotul satului la ora fixa, inca se mai pastreaza obiceiuri care le asigura perpetuarea identitatii ca etnie.

   

   

Ce s-a ales acum de păretarul din casele romanilor ? Acolo unde el inca mai exista, a devenit doar o imagine kitch(sau sa fie doar o ironie?) a ceea ce era demult un simbol de fala al gospodinei. Pozele vorbesc de la sine.

   

 

Si, pentru ca bunul obicei al minunii de femeie ce face din ziua de marti ziua cu cele trei ceasuri bune m-a molipsit si pe mine, ei bine, am transformat ziua de marti in ziua matematicii de părătar. Doar asa, ca sa sparg cumva monotonia unei bucati de perete care zice multe, multe…

Si-atunci, cum as fi putut sa uit de problema de mate ? Asadar…

 

De cinci ori câte cinci

Este vorba de cinci case de culori diferite, aşezate pe o stradă într-o ordine pe care nu o cunoaştem; în fiecare casă locuieşte câte un singur locatar, avand naţionalitatea diferită de a celorlalţi, care îşi bea băutura preferată (diferită de a celorlalţi), care îşi fumează ţigara preferată şi îşi creşte animalul preferat.

Ordinea afirmaţiilor nu contează:

1. Englezul locuieşte în casa roşie.
2. Spaniolul creşte căţelul.
3. Locatarul casei verzi bea cafea.
4. Ucraineanul bea cacao.
5. Casa verde este casa aflată în stânga celei albe.
6. Fumătorul de ţigări creşte melci.
7. Fumătorul de ţigări de foi locuieşte în casa galbenă.
8. Locatarul din casa din mijloc bea lapte.
9. Norvegianul locuieşte în prima casă.
10. Fumătorul de pipă locuieşte în lângă omul cu vulpe.
11. Fumătorul de ţigări de foi locuieşte lângă omul care creşte calul.
12. Fumătorul de trabuc bea limonadă.
13. Japonezul fumează cigarillos.
14. Norvegianul locuieşte lângă casa albastră.

Cine bea apă şi cine creşte zebra?

 ***

sursa pozelor: internetul

***

Update, azi 14 dec. 2012

Ca o reactie la cele scrise, mai aflu de la Dana B. (o buna prietena dintr-o retea de socializare) ca….

„Noi nu aveam asa ceva in casa bunicilor. Aveam doar pricoviţe ţesute iarna in razboi de bunicile noastre. In dreptul fiecarui pat, de-a lungul lui, era musai sa se puna pe perete o pricoviţă. Pricoviţa e strămoaşa carpetelor cu fazani şi Răpirea din Serai. 
Sub oglindă (că era musai sa fie si-o oglinda printre icoane) se punea un bătăcui micuţ, o trăistuţă făcută tot din ţesătură de război, în care se păstrau pieptenii. Da, pe exteriorul bătăcuiului se înfigeau acele de cusut şi copcile. Nu mă lăsau niciodată să ma joc cu acea trăistuţă şi nici să pun mâna pe pieptenii bunicilor. Puţine restricţii aveam în casa bunicilor şi asta a fost una care n-a putut fi nicicum negociată.

Primele păretare cusute cu mesaje le-am văzut când aveam vreo 7-8 ani în Freidorf, un cartier mărginaş al Timişoarei, în casa lui tanti Nuşi, jumătate unguroaică, jumătate nemţoaică, măritată cu un moldovean.
Tanti Nuşi şi nenea Ionel, două personaje luminoase ale copilăriei mele. Mulţumesc că mi-ai amintit de ei.