Matematica de părătar ( Cu postalionul prin Moldovalahia )

Da, e marti si părătarul  intra-n functie preluindu-si atributiile si indatoririle de abureala logica si cu probleme de logica.
Desi  nu stim niciodata despre ce vorbim, nici daca ceea ce spunem este adevarat, matematica ramine un fapt : o belea pentru elevi, o bataie de cap de-a profilor care se chinuie sa implementeze idei abstracte in creiere prea timpuriu bombardate cu notiuni fara nici o regasire sau ajutor in viata de mai tirziu, o continua hartza(!) intre generatii, etc .
Azi am fost pusa iar in fata unei probleme de matematica, de data asta cu multimi disjuncte, in care trebuiau stabiliti termenii si stuff de genu’. Inutil sa spun ca am fost completamente si literalmente  ‘puzzled’ si m-am minunat ca bou’ la poarta noua de cit de frumos arata scrisa… {X| X…etc}. Am luat manualul unde o succinta prezentare a teoriei matematice era insuficienta pentru a ajuta copilul sa-si lumineze nelamuririle. Am cerut ajutor extern, insa … fondurile de stiinta la care subscrisesem pina acum se epuizasera. Deci, eram in criza. Nu parlamentara, nu guvernamentala, nu prezidentiala. Nici macar culturala. Si-atunci ? Am stat cis si-am judecat drept: la ce mama saraciei ma ajuta toate notiunile astea abstracte in viata de zi cu zi ? La ce ma ajuta pe mine, un creier format pentru o cariera medicala, cu aptitudini pentru grafica si cu o nevoie acuta pentru imbirligarea slovelor toata sandramaua asta numita multime de numere de care soi or fi ele ? In afara de matematica elementara, nimic din ceea ce urmeaza claselor primare nu e de vreun ajutor real in  atit de reala viata. Exceptie doar pentru cei cu certe inclinatii in domeniul atit de exact al exactei stiinte. Si azi a fost doar inceputul. Un inceput modest, cu multimi de numere, inceput care se continua promitator de prost cu radicali si logaritmi ca sa sfirseasca in modul cel mai catastrofal si apocaliptic cu integrale si alte cele.
Si, cred ca acum, mai mult ca niciodata, ii dau dreptate lui George Polya, o minte heuristica de-a Stanford-ului care, poate sugubat, poate nu, spunea : „Matematica consta in a dovedi ce este evident in cel mai putin evident mod.”

Si-ati crezut ca am uitat de  problema de logica ? Neah….

” Scriitorul francez Stanislas Bellanger, în cartea sa „Le Keroutza“, ne dă o imagine interesantă a poştelor din Ţara Românească şi Moldova anului 1846: „În nici o parte din lume, după câte ştiu eu, nu se călătoreşte cu mai multă repeziciune… ca în Moldovalahia… Pleci cu iuţeala unui straşnic vânt, nu mergi pe pământ, ci abia îl atingi ca o rândunică, pierzi respiraţia, auzul şi vederea, asfixiat de praful care te învăluie din toate părţile…“
A avut noroc în călătoria sa scriitorul francez că n-a nimerit o vreme ploioasă. Pentru că, iată cum descrie Ion Ghica într-o scrisoare către Vasile Alecsandri o călătorie făcută cu poştalionul tot cam pe atunci: „… o luăm pe şleau, cu roatele în noroi până la bucea, caii la pas şi surugiii croindu-le cu bicele la dungi beşicate pe spinare. După patru ore de răcnete şi înjurături…, sfinţi şi evanghelii, pe la opt seara intrăm în curtea poştiei de la Şindriliţa; picioarele cailor pocneau de câte ori ieşeau din noroiul gros, cleios şi adânc“.
După ce aţi citit aceste două pasaje, închipuiţi-vă că prin acele vremuri un călător ar fi plecat într-o bună dimineaţă „cu iuţeala unui straşnic vânt“ – cum zice scriitorul francez – de la Bucureşti la Iaşi, iar după câteva zile s-ar fi întors pe acelaşi drum de la Iaşi la Bucureşti, călătorind – potrivit lui Ion Ghica – „pe şleau, cu roatele în noroi până la bucea“. Este posibil ca fix la aceeaşi oră a zilei, atât la ducere cât şi la întoarcere, poştalionul să se găsească în acelaşi punct al drumului? „