Linistea

Cind deschise ochii o vazu pe maica-sa inchinindu-se icoanelor afumate si chipul femeii, asprit de vreme si vremuri se proiecta pe peretele albastru ca un film drag sufletului lui. Si-si aminti cum cascase gura a mirare la diapozitivele pe care nepoata lelei Sofica i le aratase anul trecut. Ii pusese atunci fetei multe intrebari despre capra cu ai ei iezi, despre neintelegerile lui privind felul cum lupul a putut-o minca pe bunica scufitei sau despre giscanul cel nazdravan care putea zbura cu baietelul in inaltul cerului. Multe ar mai fi intrebat-o insa, risul ei usor ironic si zglobiu il facu sa taca gindindu-se la nestiinta lui si la frumusetea fetei de oras, crescuta in puful unei civilizatii in care el, cu ale lui linguri sculptate in lemn arareori intra. Sau poate deloc.

Inchise ochii gindindu-se la vara ce tocmai isi incheiase nebunatica caldura intr-un sezon de ploi parca fara sfirsit. In acel moment, mina asprita a maica-sii o simti mingiindu-i parul si fata. Si-un geamat venit din odaia vecina deveni brusc visul urit asociat cu venirea acasa a lui taica-sau. Lunga lui absenta nimeni nu i-o explicase vreodata cum, niciodata nu aflase ce se intimplase in ziua aceea in care el ramasese singur cu maica-sa. Si nu-i adusese nimic, colo un briceag sau o turta dulce din cea cu oglinjoara in mijloc. Aparuse pur si simplu in pragul casei, cu ploaia rece curgindu-i din parul incilcit si din hainele care miroaseau a ciine plouat. Ii mingiiase  scurt obrajii, o imbratisa pe maica-sa apoi plecara amindoi in odaia vecina lasindu-l singur in patul de dupa cuptor.

O privea acum pe maica-sa cum isi stergea lacrimile cu mineca larga a iei, suspinind si framintind intre degetele deformate de boala colturile baticului negru. Si nu intelegea de ce plinge.

-De ce plingi mica?

Femeia tresari cind vazu copilul coborind din patul inalt ca sa se cuibareasca apoi in poala ei.

-Nu pling, Mitrule. Nu pling.

-Plingi din cauza lu’ tata?

Tacerea femeii nu-i spuse nimic in plus. Doar privirea ei cata ceva doar de ea stiut prin fereastra spalata de ploile toamnei. Nimic nu se vedea prin sticla pe care, riuri de apa isi lasau urma. Nici macar barba aceea nerasa de mult, nici ochii negri sub sprincenele dese si stufoase cu o cuta adinca si inalta intre ele, nici hainele ponosite, rupte si ude, nici dungile vinete de la incheietura miinilor, nici macar mersul acela greoi, cu piciorul drept tirsit intr-o suferinta care se citea la fiecare miscare. Nimic din toate astea Mitrut nu vedea .

-Mica, mie mi-e foame.

O vazu tresarind, scuturindu-si umerii parca vrind sa alunge un gind devenit fantoma. Un tunet puternic zgudui casa din temelii, facindu-l sa se stringa brusc in el. Un ropot puternic se porni pe acoperisul casei pentru ca, o alta tura de ploaie sa-si inceapa curgerea.

-Doar ploua copchile… ii zise femeia si-i puse in fata un colt de piine alba, singura din saptamina asta si o cana cu lapte cald.

Inghiti repede mincarea si-si sterse nasul de mineca camasii.

-Mica, de ce-a venit ticu asa de tirziu aseara ? Si-a plecat in lume acum zece ani!

-Mitrule, o sa le intelegi pe toate, odata…Pina atunci trebuie sa mai cresti. Hai imbraca-te ca-i timpul sa pleci la scoala.

-Pe vremea asta?

-Trebuie. Stii ca vreau ca sa ajungi domn mare.

-Mai mare ca domn invatator ?

-Mai ! Haida Mitrule c-ai cale lunga de strabatut…

Cu parere de rau, copilul isi imbraca hainele peticite insa curate, apretate cu scrobeala de faina si calcate la dunga de-un ticlazau cu care el, pe ascuns mai spargea nuci(spre disperarea maica-sii), lua pachetelul pe care femeia i-l intinse si-l puse in ghiozdanul de lemn slefuit. Se gindi cu jind la mamaliga unsa cu liptar pe care-o va minca in pauza cea mare pe care domn’ invatator le-o va da dupa ora de aritmetica. O imbratisa pe maica-sa care-l strinse lung intre bratele deja vlaguite si-n acel moment, un alt geamat prelung se auzi din odaia de alaturi. O intreba din priviri pe maica-sa ce se intimpla. Ea-l saruta lung pe frunte, evitindu-i parca privirea.

-Sa fii cuminte. Sa asculti ce-ti zice domn invatator ca el te invata numa’ de bine.

-Da mica!

Se mai auzi un geamat insa, un tunet ca un bubuit  de tun acoperi orice zgomot… si de geamuri sparte, si de oale imprastiate si de voce omeneasca.

-Mica, cind mai vine nepoata lelei Sofica p-aci?

-Nu stiu copchile. Intreab-o tu pe lelea ca oricum trebuie sa mai treci pe la ea sa vezi ce face, s-o mai ajuti cu una alta. Hai du-te ca acusi se lumineaza de ziua si intirzi la scoala.

Si maica-sa iar il imbratisa.

-Nu mi-ai spus de ce plingi…

-Du-te copchile si bunul Dumnezau sa te aiba in a lui paza!

Sub crucea larga facuta in aer de mina mamei, copilul iesi din casa, isi trase peste chipiul de scoala sacul lung de nailon ce trebuia sa-l apere de apa care curgea de sus parca a nemiluire apoi incepu sa coboare dealul. Si-si aminti iar de taica-sau . Si-si mai aminti acea zi de duminica, cu hora satului tinuta in batatura birtului din vale si-si mai aminti si de-un nene Gheorghe care, cica-i facuse ceva mamei. Tot ce-si mai amintea era invalmaseala din care babele satului, aflate pe margine, il trasera. Pe maica-sa o revedea plingind si rugindu-se ceva de nenea Bica, politaiul comunei, pe taica-sau privindu-l lung in timp ce-l stringea in brate. Si de atunci el ramase doar cu maica-sa. De cite ori o intreba unde e el raspunsul era acelasi: „Departe, Mitrule. Departe.” Nu mai indraznea s-o intrebe si altceva. Glasul femeii era din ce in ce mai stins, precum candela popii cind e pe gata uleiul.

Cobori atent dealul ca sa nu cada si sa-si murdareasca pantalonii si se bucura ca-si incaltase gumarii. Pantofii primiti de la fata lelei Sofica nu i-ar fi fost de nici un ajutor pe-o vreme ca asta. Oricum ii incalta doar cind mergea la biserica sau in zilele de tirg de la oras cind mai vindea cite o lingura sau furculita sculptata in lemn. Brusc se hotari si el sa sculpteze, cind o avea timp, ceva, pentru nepoata lelei Sofica. Vazuse el printre revistele cu care fata venea de la oras niste imagini care i se parusera nebunesti la inceput dar atit de simplu si usor de realizat. Ea-i spusese ca erau lucrari ale unui cunoscut sculptor roman, Brancusi pe numele lui de la carte, lucrari care se vindeau cica pe bani buni. O sa vorbeasca cu domnu’ invatator …cum ar putea invata si el sa faca asa ceva. 

Abia atunci vazu ca deja trecea Cofoaia, muntele din fata casei lor. Nu mai avea mult pina sa iasa in drumul mare si, poate l-o ajunge vreo caruta din urma. Nu mai avea mult nici pina la scoala. Atunci, un gind nebunesc il opri in loc. Tocmai acum cind taica-sau era acasa, cind ar fi vrut sa stea cu el cit mai mult, sa-l priveasca in voie, maica-sa il trimitea la scoala. Si vru sa se intoarca. Stia el sa socoteasca fara tabla si creta adunarile pe care domn’ invatator le dadea pruncilor sa le faca cum stia la fel de bine sa scrie si sa citeasca. O vacanta intrega invatase cu fata de la oras pentru ca, unul dintre jocurile lor, devenise mai mult decit un obicei. Se intreceau sa gaseasca cuvinte ca sa le scrie cu creta pe usa magaziei de lemne a lelei Sofica sau, luau la intimplare cite un articol din ziarul pe care postasul il aducea saptaminal in virf de munte si citeau stirile invechite deja insa atit de noi pentru mintea lor. Iar lelea, cu binecunoscutul ei ris ca un soare de primavara, ii diriguia cu blindete si vorba buna, corectindu-i atunci cind greseau. Povestea ei de viata era o poveste pe care o aflasera cei doi prunci, la un pahar de iaurt pus la prins in oale de pamint. Si-si mai aminti de scoarta pe care ea o facea duminica si pe care nepoata-sa o impartea frateste cu el.

„Una mie, una tie. Si una lui popa Ilie.”

„Ia mai lasati-l pe parinte sa se hodineasca-n cele vesnice, ce-l tot pomeniti?”

Si ei chicoteau veseli, ca s-o zbugheasca mai apoi la labusu cu smintina din camara, smintina in care-si incingeau bucatile de scoarta si din care muscau cu o pofta ce-o facea pe batrina femeie sa zimbeasca tainic… „Ni ca fu’ mitu la labusu cu smintina” ! 

Peste timp, dupa ce cocea scoarta cea dulce cu nuci prajite deasupra, lelea le pregatea in camara cite-un blidut plin ochi cu smintina din cea grasa de statea lingura-n ea ca parul in asteptarea copchiilor care transformasera o joaca si-o placinta dulce intr-un ritual respectat cu sfintenie, vara de vara.

Porni spre casa aproape fugind. ” Vreau sa-l sarut pe tata, vreau sa-l string in brate. De ce-am plecat la scoala fara sa-l vad? Toti zic ca-s mic, sa mai astept sa cresc ca sa inteleg ce se intimpla. Acum, tata e un strain pentru mine. Un strain…”

Se opri brusc. Vazu ca e in lunca insa nu-i mai pasa ca rascoleste ultima bruma de iarba inca verde, numa’ buna pentru vaci. Privirea ii ramasese hipnotic agatata de nucul cel batrin care trona falnic linga casa lor, acolo in virf de munte si care tot falnic ardea. Inchise ochii insa imaginea vie a palelor de foc ce-si inaltau parca stralucirea spre un cer inca negru il rascolea. Redeschise ochii sperind sa vada ca torentele de apa ce curgeau de sus stingeau trosnetele cu scintei ale focului, insa, un bubuit lung despica parca pamintul in doua si nucul se prabusi peste casa transformind totul intr-o imensa mare de arsita. 

-Micaaaaa !

Nu stia daca urlase sau doar gemuse insa, gindurile ii erau asemeni focului care mistuia totul. Trecutul, prezentul si viitorul se rupsesera in el si hohotele unui plins fara lacrimi il ineca. Nu mai stia cine plingea, el sau cerul. In acel moment, ploaia dintr-o data a stat si luceafarul timid isi stingea stralucirea intr-o ceata deasa ce se ridica spre inaltimi. Soarele rasaritului incerca sa patrunda aerul greu de miresme, luminind cenusa ce fumega pe locul unde fusese casa lor.

-Ce faci copchile?

Tresari cind auzi linga el voce de om.Vecinul de peste dealul de la rasarit era si el acolo.

-Pacat ca acu’ fugi tactu de acolo si tot acu’ se-ntimpla sa trazneasca-n nucul al batrin. I-am zis de multe ori maica-tii sa-l taie da’ n-a vrut. 

Mitrut nu mai stete sa-l asculte pe vecin cum ii tinea teoria nucului prea inalt pe-un virf de deal si-o lua la fuga spre Cofoaia. Acolo spera sa gaseasca linistea de care avea nevoie.

 

*

 

Am pus buchetelul cu margarete si garofite de cimp pe mormintul bunei si-am facut o cruce larga. Mi-am scuturat poala fustei si-am dat sa plec cind, o scena care pina atunci nu-mi stirnise interesul, brusc imi rascoli amintiri demult uitate. Glasul barbatului aflat la o distanta de doua morminte ma facu sa ascult un monolog ca o ruga. 

-M-ai vrut domn mare, iacata-ma! M-ai vrut invatat, asta sunt! Dar, cu toata cunoasterea mea nu sunt fericit. Am cautat mereu ceva care sa inlocuiasca palmele tale aspre cum, n-am gasit nimic care sa inlocuiasca si plinsul tau in tacere si trecerea ta pe pamint. Am crezut ca ai luat toata durerea cu tine insa n-a fost asa. Inca ma doare si dor. Si mi-e dor de tine…Nici cind am fost copil nu mi-a fost atit de dor ca acum ! 

Am mers la barbatul acela privindu-l hipnotica. El imi simti prezenta si-mi arunca o privire scurta revenind la ale lui. Apoi, intr-o tacere parca grea de amintiri isi ridica incet ochii spre mine pentru a incepe cautarea, nefiresc de flaminda a ceva ce era acolo, stiut doar de el, de demult. Buzele i se miscau parca in ritm de cintec si albastrul irisilor inca tineri se umplura de lacrimi cu bob mare. Incet se dezlipi de crucea veche de piatra si-mi lua palmele in ale lui, tacerea fiind singura care guverna reintilnirea noastra. Si-atunci, de sus, o ploaie de inceput de toamna se porni sa-si curga parca amintirile. Ne imbratisaram si-asa am stat cit ploaia binecuvinta pamintul ars de vara torida, plingind amindoi impreuna cu ploaia. El, poate, cu gindul la multele prin care trecuse inainte si dupa moartea parintilor iar eu, cu gindul la acea iubire copilareasca si naiva traita in vacantele de vara. 

Fara un cuvint, imi saruta incet buzele sarate si ochii, se dezlipi din imbratisare si pleca. Undeva jos, la poalele dealului pe care era cimitirul, urca intr-o masina cu insemne oficiale, soferul inchise portiera pentru ca, in scurt timp sa plece, lin si neauzit.

De atunci, n-am mai auzit nimic de Mitrut cu ale lui lacrimi care-i curgeau ca ploaia in timp ce ma privea in departarea fara zgomot a masinii negre, cum, nu l-am mai vazut de atunci, pe cel care mi-a fost  singurul prieten adevarat pe care l-am avut si l-as fi putut avea in viata si care a stiut sa ma invete glasul nestiut al pamintului si-al jivinelor padurii, cel pe care,  intr-o zi de septembrie, l-am reintilnit absolut  intimplator in cimitirul din Cimpeni.

 

*

 

Pentru ca materialul de fata merge spre duminica  dedicata parfumurilor si, cum tematica zilei e Parfumul ploii  gazduita de Mirela la sugestia Ghurului, mult m-am gindit la ce-ar putea sa vorbeasca de la sine in arome si nuante olfactive care sa stirneasca si sa incite.  Si raspunsul a venit atit de simplu si de neasteptat pe cit de nehotarita mi-a fost alegerea.

Nu m-am mai gindit la acea incilcita existenta care parea ca danseaza un tango al contrariilor; nu m-am mai gindit la o ea sau la un el, amintire si realitate pentru ca nicaieri si niciunde nu poti trai avind impreuna ambele senzatii; nu m-am mai gindit la libertatea alegerii alaturi de ordinea fireasca a lucrurilor vietii pentru ca intotdeauna instinctul merge altfel decit spiritul. Si-ntotdeauna trebuie sa renunti la unul pentru a-l avea pe celalalt cum, intotdeauna, ambele au avut aceeasi valoare fiind dorite in egala masura.

N-am vrut clasicul a completa modernul cum n-am vrut cunoscutul sa cinte nestiutului si-atunci, tacerea a fost cea care s-a inchinat linistii. Tacerea ploii si-a apei marii imprumutata unui parfum absolut necunoscut. Celebru prin calatoria la bordul unui vas celebru, scufundat in prima sa calatorie peste ocean, nestiut lumii de deasupra apei de la care, poate, a luat mireasma sarata. Fara nume, unic prin numarul de exemplare gasite pe fundul oceanului, scos la o licitatie unde poate, visul de pionier parfumier al creatorului sau fi-va implinit. Esenta si aparenta unui parfum care n-a spus nimic in epoca insa, la mai bine de 100 de ani distanta, poate stirni amintiri care sa marcheze existente. O lume redusa la dimensiunea unui flacon de colonie care aminteste de un loc si timp pierdut in timp si spatiu dar care poate fi capabil, peste alti 100 de ani, sa redeseneze noi dimensiuni absolut imaginare insa incarcate de emotie.

Asemeni ploii de toamna care a udat si marcat a lacrimi cu bob mare doua existente poate nesemnificative pentru pamintul asta imens si totusi, atit de mic…

*

Alte materiale:

1). Joaca in lene

2). Window 

3). Scoarta