Din prea multa iubire ?

Cineva zicea odata ca Dumnezeu, atunci cind a impartit lumea, a dat mincarea bogatilor si pofta saracilor. Asa sa fie ? Si parca n-as crede sa fie adevarat decit in masura in care, iubirea dublata de bun simt ar trebui sa fie aceea care sa guverneze peste tot si toate.

De ce zic asta? Mai zilele trecute m-am intilnit la o cafea cu niste prieteni vechi cu care am o relatie mai mult decit frumoasa. Amintiri la fel de frumoase, experiente comune (unele dintre ele nu tocmai placute si petrecute din varii motive) au dus la consolidarea unei prietenii care a rezistat timpului.
Dintr-una-n alta, aflu ca din iubire fata de sensul real al cuvintului prietenie, acei prieteni au facut la un moment dat un gest pe care altii poate ca nu l-ar fi facut. Poate din teama fata de un necunoscut imprevizibil, poate din lipsa acelei dorinte de-a-ti ajuta aproapele. De la gind la fapta e aceeasi cale ca de la vointa la putinta cu exceptia de rigoare: angajamentele asumate si cuvintul dat trebuie sa fie mai mult decit o datorie.
Ei bine, ca sa scurtez povestea, acei prieteni ai mei au facut un imprumut de la o banca oarecare, imprumut pe care l-au dat spre folosinta altor prieteni, la fel de buni (considerati a fi la vremea respectiva). Angajamentul platii revenea in mod absolut normal celorlalti si totul a fost bine o scurta perioada de timp. Platile au incetat insa brusc, banca incepind in acel moment presiunea recuperarii creditului asupra celui care a solicitat imprumutul si asa s-au mai intins toate pe o perioada de citiva ani.
Caile legale practicate de banca sunt perfect justificate astfel ca, dupa cinci ani se inchise dosarul, acesta plecind mai departe la o firma de recuperare specializata in astfel de situatii. Telefoanele au inceput iarasi, ceilalti ‘prieteni’ care au folosit banii si-au luat si acolo angajamentul platii insa totul a fost doar o desarta promisiune. Pe linga asta, atitudinea de superioritate afisata in toate discutiile dintre prieteni a dus la o racire vizibila a relatiilor de prietenie. Si-au mai trecut doi ani.
Una peste alta, in momentul de fata, firma de recuperare a demarat  in mod legal procedura de executare a bunurilor prietenilor mei acestia riscind sa ramina fara imobilul proprietate comuna. Termenul este peste o saptamina iar cei doi au pornit si ei in justitie un proces impotriva celorlalti, proces care va fi doar consumator de bani, timp si nervi. Finalizarea fericita e, poate, undeva la limita dintre speranta si resemnare.

Acum vin si ma intreb dar si-mi raspund(absolut gratuit), faptele fiind deja consumate:
1. Ce-as fi facut in locul prietenilor mei ? As fi facut ceea ce ei au facut, luind un credit si dindu-l spre folosinta altor prieteni din dorinta de-a-i ajuta atunci cind au avut nevoie? (Si raspunsul ar fi fost unul afirmativ stiind ce inseamna acel sprijin venit in momentele grele.)
2. As fi platit creditul in locul celorlalti ? (Probabil ca da tinind cont de implicatiile legale ulterioare.)
3.  Citi asemeni lor sunt, privind lucrurile si dintr-o parte si din cealalta ?( Destui.)
4.  Buna credinta si iubirea sa fie echivalenta cu prostia ? (Aici chiar nu stiu ce sa raspund.)
5.  Intrebarea e adresata ‘celorlalti’ intr-un mod la fel de gratuit: atunci cind ai o pozitie de raspundere si de conducere intr-o comunitate locala(si nu dau nici un amanunt in plus pentru ca nu asta e rostul materialului aci de fata) ai oare dreptul sa treci peste niste norme morale care tin de bunul simt, de cei sapte ani de acasa dar si de angajamentul propriului cuvint facind in asa fel incit siguranta viitorului unor prieteni sa-l transformi intr-un pres de care sa-ti stergi bocancii ? (Se pare ca banul e mai mult decit un ochi al dracului si cei 30 de arginti capata alte valente!)
6. Idem nr. 5: cind te uiti in oglinda dimineata, ai macar o singura data gindul de-a multumi cerului pentru inca o zi pe care divinitatea ti-a daruit-o si sa actionezi in consecinta ? (Raspunsul iti apartine.)

Cam asta e materialul de azi, intr-o zi de luni in care se zice ca nici iarba nu creste. Si cuvintul merge involuntar catre acei prieteni care se afla acolo, undeva unde speranta intr-un ultim fapt de omenie e cam singura care le-a mai ramas. Ma mai gindesc si la cei care, asemeni prietenilor mei, stiu ce inseamna cuvintul prietenie asumindu-si (sau nu) tot ceea ce presupune asta.
Si ma mai gindesc si la animalul care sta in fiecare dintre noi, animal care stie sa muste al naibii de bine atunci cind spatele ramine descoperit.
Din prea multa iubire sau ba ? Asta-i intrebarea !