„Micul print”

Motto: 

” Omul se descoperă pe el însuși când se măsoară cu obstacolul. ” (Antoine de Saint-Exupéry)

 

“E un copil exceptional dar poate, putin cam ciudat ! Ascultator, foarte bun ascultator, comunicativ, altruist, un frate pe care multi si l-ar dori, un copil maturizat inainte de vreme. Si-o minte sclipitoare, de matematicean sadea.”
Asta mi-a spus profa’ de mate cu care aveam sueta saptaminala, sueta care devenise un fel de ritual al nostru. Si-o intrebare fireasca porni instantaneu.
“De ce zici asta?”.
Femeia ma privi lung prin lentilele groase ale ochelarilor apoi zimbi parca unei aduceri aminte.
“Stai de vorba cu el si-o sa vezi.”
A trecut ceva timp de cind discutasem cu dascalita si, la un moment dat, m-am hotarit sa merg dincolo de retinerea pe care instinctiv o aveam cautindu-l pe Bogdan. Era in parc cu sora lui. Tabloul ce-si desfasura scena in fata ochilor mei ma trimise direct in bratele unei curiozitati care-mi ascutise simturile la maxim.
Cu grija materna, legana un carucior in care o fetita de citeva luni isi dormea somnul vegheat de ochiul vigilent al fratelui. M-am asezat pe banca si i-am zimbit baiatului, mimind un salut.
-Sarutmina! veni spre mine un glas cald care ma facu sa tresar.
Ma privea cu niste ochi de un albastru ca marea, albastru care te facea sa te scufunzi in adincimi nebanuite. Instinctiv am simtit nevoia sa intorc privirea, fapt ce rar mi se intimpla.
-Ce mai face Catalina? veni o intrebare care ma mira. M-am intors spre el si-am profitat de oportunitatea ivita aratind disponibiltate pentru dialog.
-Cu scoala…stii si tu cum e.  Voi va cunoasteti?
-Vara trecuta ne-am intilnit la balta. Erati si dumneavoastra acolo. N-ati vrut sa prindeti pesti cu noi…
-Ei si tu, parca ma puteam pune cu voi, pescarii redutabili ! Plecam acasa cu buza umflata…
Incepu sa rida usor aratind spre fetita ce dormea netulburata.
-Maria doarme. Probabil ​ca ​inca vreo jumatate de ora apoi va trebui sa mergem acasa.

Un zimbet trist trecu rapid peste fata senina de pina atunci. Am scos punga cu capsuni pe care tocmai o cumparasem si-am pus-o intre noi.
-Uite Bogdane, azi e ziua mea de nastere si-am venit in parc ca sa ma destind putin si sa profit de ziua asta frumoasa. Ce zici? Accepti invitatia la capsuni?
Zimbi parca fericit  apoi lua o capsuna grasa si frumoasa. Musca cu pofta din ea apoi, cu sucul prelingindu-i-se pe barba rise.
-E prima data cind sunt invitat la ziua cuiva. La multi ani…am uitat sa va spun!
-Stai linistit, nu asta-i important acum. Important e ca noi doi sa ne simtim bine, acum si aici.
-Daca ar putea si Maria sa manince…
-De ce sa nu poata? E alergica?
-Nuu… nu-i da voie mama.
-De ce?
-Poveste lunga…
-Am rabdare si timp, sa stii.
-Mama zice ca nu-i fac bine capsunii desi eu i-am mai dat pe ascuns. Am citit ca sunt benefici pentru cei mici. Am intrat pe internet, pe site-urile pentru parinti, am mai gasit informatii si pe forumuri si stiu cum se creste un copil.
Brusc am fost intr-una dintre cele mai teribile confuzii dar si neputinte in care-am fost vreodata. Ma uitam la Bogdan si la sora lui si pur si simplu nu stiam ce se intimpla. Instinctiv am continuat.
-Daca te pot ajuta cu ceva atunci sa stii ca-ti stau la dispozitie.
-Pe mama cred ca ati putea-o ajuta. E diagnosticata cu schizofrenie de mai bine de zece ani.
-Unde e ea acum?
-La spital. A trecut prin a doua tentativa de suicid.
Atunci am inteles ce-a vrut sa spuna prietena mea.
-Si tatal tau?
-El munceste zi, noapte. Nici nu stiu daca intelege exact ce se intimpla. Vine acasa seara, maninca si cade frint de oboseala. Dimineata urmatoare o ia de la capat. Nu stiu unde mai gaseste energie pentru o noua zi.
-Acelasi lucru te intreb eu pe tine.
Baiatul ma privi lung, lua o capsuna si-i strivi sucul pe buzele intredeschise ale surorii lui. O limbuta rosie si umeda supse sucul si zimbi in somn, parca multumind.
-Ea ma ajuta. Stiti ca-i place supa de galusti dar fara vegeta? Cind o fac cu cuburi de supa se strimba…
-Stie ea ce-i bun. Tu gatesti acasa?!
-Da. Mai putin duminica cind mergem la masa la bunica. N-a vrut tata sa ne lase sa stam acolo dar nici mama n-a vrut.
-Tot tu faci restul muncilor in casa?
-Da. Eu am grija de Maria, eu sunt cu animalele, tot eu cu curatenia si restul ce mai trebuie facut.
-Si cu scoala cum te descurci ?
-Ma descurc. Cind Maria doarme atunci invat. Si-mi place matematica.
-Stiu, mi-a spus profa ta de mate. Cum stai cu olimpiada? Catalina s-a oprit la faza pe oras.
-Am trecut de judeteana insa nu m-a lasat mama sa merg mai departe.
-De ce?
-Nu stiu.
-Banii au fost problema?
-Nu. Pur si simplu… Cum nu m-a lasat niciodata in vreo tabara sau excursie organizata de scoala. Nici nu stiu macar unde e sau cum arata municipiul nostru.
Deja ma simteam inconfortabil.
-Nu prea te vad iesind afara cu copiii…
-Stau putin cu ei si doar atit cit doarme Maria sau, doar atunci cind e altcineva cu ea. Prietenii zic ca am mama nebuna si nu prea ma accepta sa merg undeva cu ei. Ca sa nu mai vorbesc de zilele cind ies cu Maria…Ei zic ca n-au nevoie de coada dupa ei. Asa-i ca mama nu va fi bine vreodata ?
Franchetea intrebarii ma puse in incurcatura.
-Uite care-i treaba Bogdane… cu ajutor de specialitate s-ar putea sa fie bine. E tinara, e in putere, important e ca acasa sa simta ca exista echilibrul de care are nevoie. Stii cumva care sunt motivele care au dus-o la cele doua tentative de suicid ?
-La al doilea mi-a spus ea ca s-a intimplat din cauza Mariei. Nu mai vroia s-o vada sau s-o auda. La primul insa nu stiu. Eram prea mic atunci si nimeni n-a discutat cu mine despre ceea ce s-a intimplat.
Mai lua o capsuna si musca cu pofta din ea.
-Dascalii ce spun de situatia ta?
-Nu cred ca-i intereseaza prea mult. Atita timp cit sunt printre primii din clasa nu-si prea bat capul cu mine si cu problemele mele de acasa. Doamna diriginta mai vine pe la noi si mai discutam, in rest parca as fi inexistent pentru majoritatea. Si stiti ce ma intristeaza mai mult?
-Zi-mi…
-Felul cum se uita la noi…la mine, cei care ne cunosc. Parca cu mila, parca cu compatimire, parca incearca sa se fereasca din calea mea cind ne intilnim pe strada sau la scoala. Si atunci incep sa fac si mai multe ca sa le arat ca pot. Ceilalti pur si simplu nu stiu sau le este indiferent cine suntem, cine sunt eu.
Priveam parcul cu aleile verzi. Ici-colo mai erau citiva pensionari care dezbateau probleme importante privind politicile celor mari si-mi venea sa le strig in gura mare cit de natarai si de incuiati pot fi.  Adevaratele probleme erau sub nasul nostru nu sub fundul nesimtit al alora care diriguiau destinele natiei. Si, retoric ma intrebam citi dintre cei care erau acum in parc stiau de problemele unui copil de 12 ani, copil care habar nu avea ce inseamna copilaria? Citi si-ar fi inchipuit ce sta in spatele unui zimbet larg si-a unor ochi de un albastru adinc ca marea ?
-Credeti ca se mosteneste boala ?
Seriozitatea intrebarii cazu ca un baros peste linistea ce se asternuse intre noi.
-Sincer, nu stiu copilule. E atit de necunoscut universul creierului uman incit nu stim concret ce se intimpla inlauntrul lui. La ce te gindesti ?
-Ma gindesc la mine si la Maria.

Nu mai aveam cuvinte. Nu mai stiam ce sa fac sau cum sa fac astfel incit sa nu ranesc si mai mult acolo unde deja era mult prea multa suferinta. Si-n acel moment Maria se trezi plingind. Bogdan inghiti rapid capsuna pe care-o avea in mina apoi lua in brate fetita.
-Uite Maria, doamna e mama lui Cata…
Am sarutat minuta mica care se prinsese de degetul meu si-am incercat s-o iau in brate. In zadar. Plinsul deveni agitatie. Atunci Bogdan isi ceru scuze.
-Ii este foame. Trebuie sa plecam acasa. Incepe si ploaia acum…
Puse fetita in carucior apoi se apleca spre banca pe care sezusem pina atunci si, de undeva de dedesubt, scoase doua sacose mari, incarcate cu cumparaturi.
-La multi ani inca o data si multumesc pentru invitatia la capsuni. N-o sa uit, sa stiti.
L-am imbratisat brusc .
-Eu iti multumesc copilule! Daca ai nevoie de ceva, de cineva care sa te asculte sau te ajute, oricind usa mea iti este deschisa. E o promisiune pe care ti-o fac si pe care o s-o respect. Plus de asta, daca vei dori sa discuti cu cineva specializat in astfel de probleme pe care tu le traversezi, te rog sa-mi spui.
-Multumesc frumos, o sa va caut!…Hai Maria, sa mergem! Altfel o sa ajungem ciuciulete de uzi acasa …
Ii priveam pe cei doi, frate si sora, cum se departau sub stropii unei ploi care parca-si pusese in plan sa mature totul in cale. Si-un glas cald soptea cuvinte al caror inteles m-a facut sa pling impreuna cu ploaia:
-Nu mai plinge soruta mea draga…stiu ca ti-e foame, ajungem acasa imediat! Nu mai plinge…
Un copil inca, care impingea cu pieptul un carucior in care un alt copil plingea. Bratele inca plapinde duceau greul unor sacose pline cu de-ale gurii…
Si din toate gurile de canal ale strazii, apa siroia tinind isonul cerului.

*
Cazul e real, fictiune fiind doar numele si anumite caracteristici lingvistice menite a proteja identitatea si intimitatea protagonistilor povestii de azi. Si gindu-mi merse catre cei multi, asemeni lui Bogdan, care-si traiau propria drama. Fi-va eternitatea a lor? Probabil ca da pentru ca suferinta ridica deasupra tuturor daca ajungi s-o accepti.
Bogdan m-a invatat ca inima unui copil vede mai bine ceea ce ochiul nu e capabil. In acea zi, el mi-a daruit ceva ce n-as fi sperat sa primesc: o punte de legatura intre lumi in care singuratatile parca nu mai sunt singuratati.
Si, fara sa cricnesc sau sa stau prea mult pe ginduri, am acceptat sa promovez ideea pusa-n practica de un grup de specialisti oradeni, specialisti care si-au facut un scop profesional(si nu numai) din ajutorul acordat acelor copii care au parintii cu afectiuni psihiatrice.
Asa ca, va rog si pe voi cei care ati zabovit pe slova povestirii de azi, sa faceti un gest de bine, gest care se traduce printr-un vot acordat in “Tara lui Andrei” proiectului “Micul print”. Iar, daca procedura de votare vi se va parea prea greoaie(asa cum mi s-a parut si mie) atunci ginditi-va la Bogdan si la cei care trec prin viata cu stigmatul deja pus. Si asta nu pentru ca ei si-ar fi dorit !
Si, nu intimplator, numele proiectului initiat de specialistii oradeni te poarta printre pagini de povesti(triste toate), cu amintiri si intimplari scrise parca doar pentru suflet. Cum, la fel este si Clubul parfumat al Mirelei, un loc unde sensibilitatea si creativitatea sunt la ele acasa. Si tot acolo, la tema saptaminii(Parfumul secretului), trimit povestea lui Bogdan care, asemeni multor altor povesti despre copii fara copilarie, ascund secrete incredibile si teribile ce-si asteapta in tacere dar si-n trecerea timpului o rezolvare.

47 de păreri la “„Micul print”

  1. Exista un paradox pentru lumea de rand,pe care tu cunoscandu-l ar trebui,probabil,sa il dezbati.
    in casniciile cu parinti,mai ales amandoi,nefiind agresivi,cu afectiuni grave psihice,copil devine neutru la afectiunea celor doi,luand exemplul societatii normale,nu al parintilor.
    Si mai paradoxal acest copil care creste normal,are darul de a vindeca parantii cu devieri psihice.
    Deci doi parinti cu probleme psihice,ce vad lumea prin prisma lor,nu a realitatii,nu modifica psihicul copiilor,facandu-i oglinda lor,ci acesti copii,cu multa sansa,reusesc sa modifice in normal comportamentul parintilor.
    Specific ca ma refer la afectiuni ce nu duc la violenta sau spre suicid

    Apreciază

    • E cu dus-intors toata povestea asta, Mariane. Speranta de vindecare nu prea exista, poate doar o taraganare, in ani, a unui final inevitabil. Si ceea ce e mai tragic, destinul unor copii ca Bogdan sau Maria, e marcat de copilaria asta care nu le-a oferit decit mizerie.
      Dar, poate ca, acolo unde exista mizerie exista si-o floare a binelui: iubirea de frate care, iata ca este cu mult peste ceea ce parintii pot oferi.

      Apreciază

  2. Intr-adevar e anevoioasa inscrierea in Tara lui Andrei, dar este cel mai mic lucru pe care-l putem face pentru copiii acestia pe care viata ii maturizeaza inainte de vreme.
    Ai dreptate cand spui ca suntem atenti la toate magariile din lume si nu-i observam pe cei de langa noi care ar avea nevoie de ajutorul nostru. Sunt foarte multi oameni care ar avea nevoie de un cuvant bland, de incurajare sau chiar de ajutor material. Va tin pumnii sa reusiti cu proiectul vostru.

    Apreciază

  3. Nu cred să existe nedreptate mai mare pe pământul ăsta. Copii fără copilărie. Cei mai mulţi dintre noi, ajunşi cu chiu cu vai poate, dar în ritmul nostru, neforţaţi, la maturitate, vom răspunde că cea mai frumoasă perioadă a vieţii ne-a fost copilăria. Parcă fără ea nici n-am putea să ne identificăm ca adulţi.
    Urât mai îmbătrânesc cei care ne conduc.

    Apreciază

    • Nici n-avem cum sa ne identificam, ca adulti, altfel decit prin experientele copilariei pe care am avut-o. Mai mult sau mai putin, acolo sunt radacinile a ceea ce noi vom fi mai tirziu.

      Apreciază

  4. Bogdan a luat pe umerii săi toată povara acestei lumi, fără să se plângă sau să fie întrebat, fără să-și pună, la rându-i, întrebări. Eu cred că normal ar fi ca societatea să ofere asistență părinților cu un astfel de handicap. Sau tatăl să pimească ajutor, înțelegând că mama e mult prea bolnavă ca să facă vadă de copii. Maria să beneficieze de cursuri la o grădiniță săptămânală, unde să fie îngrijită mai bine decât acasă, educată și ocrotită. Bogdan nu trebuie sacrificat. Eu cred că pe vremea copilăriei mele nu erau atâtea cazuri de copii abandonați în chiar sânul familiei, că așa arată situația, decât acum. Sunt prea mulți, parcă s-a întețit acest proces de exploatare infantilă. Iar oamenii sunt mai debusolați decât înainte, asta-i clar, și-mi pare rău că aici s-a ajuns. Și nimănui nu-i pasă, dintre cei care au puterea în mâini și ar trebui să facă ceva.
    Ca de obicei, aici sunt rânduri scrise cu responsabilitate și lacrimi, dar și cu un licăr de speranță. Am încercat să votez, dar mai încerc, trebuie găsit proietul…Înscrierea poveștii acolo e o inițiativă salutară, măcar atât să fie pentru ei. Trist, foarte trist.
    Să ai o săptămână mai bună, Lăcrămioara!

    Apreciază

    • Sunt multe tarele societatii, cum multe sunt deficientele create mai ales in sistemul de ocrotire. Si stii ce e si mai trist? De proiectele astea initiate la nivel de municipii beneficiaza doar copiii din zona. Pentru cei aflati in zonele limitrofe sau la margine de judet, nimeni nu are la dispozitie un cit de mic ajutor.
      Ce poti sa faci intr-o zona unde exista o singura gradinita cu program de zi, si acela de doar 4-5 ore si doar pentru copii cu virsta de peste 2 ani iar locurile de munca sunt in afara ariei geografice pe care-o ocupa comunitatea ?
      Ca sa nu mai vorbesc despre lipsurile masive din legislatia specifica sau din sistemul de asistenta sociala!
      Secrete grele ascund usile caselor unde exista un bolnav psihic insa, acolo unde e implicat si un copil e tragedie.
      Dar, pot spune ca Bogdan e unul dintre cazurile fericite deoarece e un copil responsabil cu o extraordinara capacitate de mobilizare dar si de ‘adunare de pe jos’, abilitati care lipsesc de multe ori chiar si adultilor.

      Apreciază

  5. Pingback: Secrete | Ioan Usca

  6. Ce tare m-a intristat povestea lui Bogdan… Si eu am intalnit la scoala astfel de situatii si am constiinta impacata ca am facut tot ce am putut eu pentru acei copii. Dar ce putin putem sa facem pentru ei !

    Apreciază

    • Mi-ai luat vorba din gura aka comentariu…”ce putin putem sa facem pentru ei”. Si stii despre ce vorbesc pentru ca acelasi lucru ca si tine, l-a facut diriginta, profa’ de mate. N-as fi stiut ce se intimpla daca ea nu mi-ar fi spus, cum, n-as fi stiut de proiect daca un alt prieten nu mi-ar fi cerut ajutorul. Cred totusi in puterea virtualitatii asteia pacatoase care reuseste, in momentele ei bune, sa adune binele.
      Ce putem face noi? Sa dam lumii de stire ca exista astfel de cazuri care merita ajutate, care merita sustinute. Beneficiul nu va fi al nostru ci al copiilor nostri. Eu asa vad lucrurile si, sper sa nu ma insel.

      Apreciază

  7. Pingback: Nude in November « Mirela Pete. Blog

  8. Pingback: Parfumul secretului lor | În grădina mea

  9. O realitate foarte trista. Uneori evit sa ma gandesc, ca si cum daca nu ma gandesc problemele ar disparea… Intre anii 2005-2008 am fost voluntar la o fundatie ai carei membri incercau – uneori au si reusit – sa ajute familii cu probleme grele… A trebuit sa renunt pentru ca nu mai puteam: intamplarile cunoscute incepusera sa ma marcheze. Eram revoltata impotriva a tot si toate si aveam sentimentul ca ma zbateam intr-o cusca foarte mica. Comunitatea poate face multe, dar – de cele mai multe ori – e necesara implicarea reprezentantilor anumitor institutii si acestia zic, prea adesea, pas. Ajunsesem sa ma simt ca un om care incearca sa prinda vantul in punga! Atunci am renuntat si ma straduiesc, din cand in cand, la nivel mult mai mic. Nu stiu cum putem salva sufletele copiilor, nu stiu cum ii putem ajuta sa se bucure de copilarie… Sunt foarte-foarte multi cei care au nevoie de ajutor… Iar un parinte cu afectiuni psihice e, poate, la fel de greu de ajutat… Stiu ce inseamna pentru ca am avut ca vecini o astfel de familie. Toti am facut cat am putut sa le oferim ajutor… dar copiii – trei dintre ei (erau 4) – au ajuns in final la orfelinat…
    Mult succes va doresc in ceea ce intreprindeti!

    Apreciază

    • Diana draga, din pacate, asta-i realitatea celor care ascund adevaruri grele si greu de indurat chiar si de cei aflati in cauza.
      De mai bine de 15 ani lucrez cu cazuri ce tin de domeniul psihiatriei si am ajuns eu insumi la un moment dat sa spun „pas”. Ma incarcasem atit de mult cu problemele altora incit simteam ca o sa-mi ajung propriul pacient. Am schimbat departamentul si incet-incet am inceput sa-mi revin.
      Ceea ce incerc acum sa fac e doar sa sensibilizez(atit cit pot)o opinie publica, restrinsa ce-i drept, dar care poate insemna un pas inainte pt. proiectul demarat de psihologii si psihiatrii oradeni. Munca titanica din spate nu se vede, si nu asta-i scopul, la urma urmei. Rezultatul va conta si sunt sigura ca va insemna un real ajutor pentru cei 40 de copii. Din pacate prea putini fata de citi sunt in afara!
      Stii, acum ma gindeam ca reusita va fi pentru ca, din suflet pentru suflet se face toata treaba asta.
      Iti multumesc din suflet pentru gindurile frumoase si pentru suportul moral acordat! Il simt ca e acolo…

      Apreciază

  10. Buna dimineata !
    Un adevarat capitol dintr-un viitor roman dedicat
    ” MICILOR PRINTI ”
    napastuiti de soarta !!!
    Sincere felicitari !
    In vara acestui an, in vacanta prin zona fiind,
    ( http://aliosapopovici.wordpress.com/2013/08/27/ )
    l-am dus si pe nepotelul meu italian EMANUEL
    in ” Tara lui Andrei ” !!!
    Cu riscul de a va supara,
    sunt nevoit sa va contrazic legat de remarca :
    „Priveam parcul cu aleile verzi.
    Ici-colo mai erau citiva pensionari care dezbateau probleme importante privind politicile celor mari si-mi venea sa le strig in gura
    mare cit de natarai si de incuiati pot fi.”
    Nu PENSIONARII sunt ” natarai ” si ” incuiati ”
    ci POLITICIENII care fac politici contra
    MAMELOR si COPIILOR
    ce ajung in situatia povestirii domniei voastre !!!
    O zi buna va doresc !
    Cu stima si respect,
    Aliosa.

    Apreciază

    • Departe de mine gindul de-a ma supara, dimpotriva… Dar, hai sa recunoastem ca, la un moment dat, ceva va depinde sau ar trebui sa depinda si de noi, cei marunti. Asteptind doar ca cei de sus sa ne rezolve problemele nu reusim mare brinza conform zicerii celebre si plina de intelepciune : „pestele de la cap se impute, insa doar cel care nu da din coada”.
      Va multumesc pentru vizita si pentru gindurile bune…o zi buna sa aveti si dvs.

      Apreciază

  11. Daca povestea n-ar fi atat de trista (si cu toate acestea o raza de soare totusi exista fiindca acel copil e mai puternic decat foarte multi adulti sanatosi)…deci daca n-ar fi atat de trista as zice: „Frumoasa poveste!”. Am sa zic totusi, pentru ca e in sensul de frumos scrisa si din suflet.
    E trista si dureroasa fiindca eu o inteleg asa cum este…cred ca ti-am mai spus ca am o ruda cu aceeasi problema, ruda pe care o am in tutela. E greu… Tocmai de aceea m-am inscris acolo desi, asa este, e cam anevoios… Se vede pe FB ca am votat proiectul.
    Sper sa fie ajutata familia. Din suflet sper. Bogdan si surioara lui merita mai mult de la viata.
    Multumesc pentru aceasta scriere, Lacramioara. Sa ai o zi buna!

    Apreciază

    • Doamne Elly,la un moment dat mi-am dorit sa nu fi stiut atit de multe traind undeva in afara a ceea ce se intimpla insa, acesta a fost doar un gind pasager. Mi-am scuturat tristetile si-am pornit mai departe chiar daca e prea ‘consumanta’ meseria asta.
      Stiu ca ai o oarecare tangenta cu cazurile de genul asta si nu pot decit sa te admir, crede-ma. Nu multi se inhama la asa ceva mai ales daca stiu ce inseamna.
      Eu multumesc pentru gindul bun lasat aci pe pagina!

      Apreciază

  12. L-am vazut pe Bogdan intr-o dimineata saptamana asta. O ducea pe Maria la cresa. Cred ca face asta in fiecare zi. Mereu cu zambetul pe buze de parca totul ar fi OK. Insa dincolo de zambet si de ochii lui albastri doar el stie …

    Apreciază

    • Aseara am vazut ca „Micul print” s-a clasat pe primul loc la categoria in care s-a inscris. Ei bine, abia de acum incepe adevarata munca pentru cei implicati in proiect. Grea si titanica de altfel …
      Multumesc oricum pentru intentie insa, e probabil ca procesul votarii sa se fi incheiat.

      Apreciază

  13. Pingback: Secretul iubirii adevarate | my heart to your heart

  14. Pingback: Intre cer si pamint | lt.mala

  15. Da, am ceva de spus! Chiar doua lucruri. Azi, am avut placerea a doua capodopere. Postul tau, si Comentariile, in care raspunsurile tale, sunt edificatoare, si nu ma mai mira postul, ca opera literara.
    Nu comentez problema in sine, nu ma simt capabil de vreun ajutor concret.
    Am observat insa doua lucruri:Mirela Pete ti-a spus Lacramioara, iar cineva, parca a facut aluzie la faptul ca tu ai avea contingenta cu domeniul.
    Ei bine, de aci intrebarea: cand ai filonul de aur al cazuisticii medicale, de ce nu incerci, utilizand elementul narativ, sa devii un gen de Cehov sau de Gogol.
    Am perceptia ca ar rezulta o opera deosebita!
    Poate pe langa Lacramioara, te mai numesti si Ioana, si atunci, La Multi Ani!
    Onu

    Apreciază

  16. Pingback: „Floare de colt” si Recunostinta | lt.mala

Ai ceva de spus ?

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s