„Micul print”

Motto: 

” Omul se descoperă pe el însuși când se măsoară cu obstacolul. ” (Antoine de Saint-Exupéry)

 

“E un copil exceptional dar poate, putin cam ciudat ! Ascultator, foarte bun ascultator, comunicativ, altruist, un frate pe care multi si l-ar dori, un copil maturizat inainte de vreme. Si-o minte sclipitoare, de matematicean sadea.”
Asta mi-a spus profa’ de mate cu care aveam sueta saptaminala, sueta care devenise un fel de ritual al nostru. Si-o intrebare fireasca porni instantaneu.
“De ce zici asta?”.
Femeia ma privi lung prin lentilele groase ale ochelarilor apoi zimbi parca unei aduceri aminte.
“Stai de vorba cu el si-o sa vezi.”
A trecut ceva timp de cind discutasem cu dascalita si, la un moment dat, m-am hotarit sa merg dincolo de retinerea pe care instinctiv o aveam cautindu-l pe Bogdan. Era in parc cu sora lui. Tabloul ce-si desfasura scena in fata ochilor mei ma trimise direct in bratele unei curiozitati care-mi ascutise simturile la maxim.
Cu grija materna, legana un carucior in care o fetita de citeva luni isi dormea somnul vegheat de ochiul vigilent al fratelui. M-am asezat pe banca si i-am zimbit baiatului, mimind un salut.
-Sarutmina! veni spre mine un glas cald care ma facu sa tresar.
Ma privea cu niste ochi de un albastru ca marea, albastru care te facea sa te scufunzi in adincimi nebanuite. Instinctiv am simtit nevoia sa intorc privirea, fapt ce rar mi se intimpla.
-Ce mai face Catalina? veni o intrebare care ma mira. M-am intors spre el si-am profitat de oportunitatea ivita aratind disponibiltate pentru dialog.
-Cu scoala…stii si tu cum e.  Voi va cunoasteti?
-Vara trecuta ne-am intilnit la balta. Erati si dumneavoastra acolo. N-ati vrut sa prindeti pesti cu noi…
-Ei si tu, parca ma puteam pune cu voi, pescarii redutabili ! Plecam acasa cu buza umflata…
Incepu sa rida usor aratind spre fetita ce dormea netulburata.
-Maria doarme. Probabil ​ca ​inca vreo jumatate de ora apoi va trebui sa mergem acasa.

Un zimbet trist trecu rapid peste fata senina de pina atunci. Am scos punga cu capsuni pe care tocmai o cumparasem si-am pus-o intre noi.
-Uite Bogdane, azi e ziua mea de nastere si-am venit in parc ca sa ma destind putin si sa profit de ziua asta frumoasa. Ce zici? Accepti invitatia la capsuni?
Zimbi parca fericit  apoi lua o capsuna grasa si frumoasa. Musca cu pofta din ea apoi, cu sucul prelingindu-i-se pe barba rise.
-E prima data cind sunt invitat la ziua cuiva. La multi ani…am uitat sa va spun!
-Stai linistit, nu asta-i important acum. Important e ca noi doi sa ne simtim bine, acum si aici.
-Daca ar putea si Maria sa manince…
-De ce sa nu poata? E alergica?
-Nuu… nu-i da voie mama.
-De ce?
-Poveste lunga…
-Am rabdare si timp, sa stii.
-Mama zice ca nu-i fac bine capsunii desi eu i-am mai dat pe ascuns. Am citit ca sunt benefici pentru cei mici. Am intrat pe internet, pe site-urile pentru parinti, am mai gasit informatii si pe forumuri si stiu cum se creste un copil.
Brusc am fost intr-una dintre cele mai teribile confuzii dar si neputinte in care-am fost vreodata. Ma uitam la Bogdan si la sora lui si pur si simplu nu stiam ce se intimpla. Instinctiv am continuat.
-Daca te pot ajuta cu ceva atunci sa stii ca-ti stau la dispozitie.
-Pe mama cred ca ati putea-o ajuta. E diagnosticata cu schizofrenie de mai bine de zece ani.
-Unde e ea acum?
-La spital. A trecut prin a doua tentativa de suicid.
Atunci am inteles ce-a vrut sa spuna prietena mea.
-Si tatal tau?
-El munceste zi, noapte. Nici nu stiu daca intelege exact ce se intimpla. Vine acasa seara, maninca si cade frint de oboseala. Dimineata urmatoare o ia de la capat. Nu stiu unde mai gaseste energie pentru o noua zi.
-Acelasi lucru te intreb eu pe tine.
Baiatul ma privi lung, lua o capsuna si-i strivi sucul pe buzele intredeschise ale surorii lui. O limbuta rosie si umeda supse sucul si zimbi in somn, parca multumind.
-Ea ma ajuta. Stiti ca-i place supa de galusti dar fara vegeta? Cind o fac cu cuburi de supa se strimba…
-Stie ea ce-i bun. Tu gatesti acasa?!
-Da. Mai putin duminica cind mergem la masa la bunica. N-a vrut tata sa ne lase sa stam acolo dar nici mama n-a vrut.
-Tot tu faci restul muncilor in casa?
-Da. Eu am grija de Maria, eu sunt cu animalele, tot eu cu curatenia si restul ce mai trebuie facut.
-Si cu scoala cum te descurci ?
-Ma descurc. Cind Maria doarme atunci invat. Si-mi place matematica.
-Stiu, mi-a spus profa ta de mate. Cum stai cu olimpiada? Catalina s-a oprit la faza pe oras.
-Am trecut de judeteana insa nu m-a lasat mama sa merg mai departe.
-De ce?
-Nu stiu.
-Banii au fost problema?
-Nu. Pur si simplu… Cum nu m-a lasat niciodata in vreo tabara sau excursie organizata de scoala. Nici nu stiu macar unde e sau cum arata municipiul nostru.
Deja ma simteam inconfortabil.
-Nu prea te vad iesind afara cu copiii…
-Stau putin cu ei si doar atit cit doarme Maria sau, doar atunci cind e altcineva cu ea. Prietenii zic ca am mama nebuna si nu prea ma accepta sa merg undeva cu ei. Ca sa nu mai vorbesc de zilele cind ies cu Maria…Ei zic ca n-au nevoie de coada dupa ei. Asa-i ca mama nu va fi bine vreodata ?
Franchetea intrebarii ma puse in incurcatura.
-Uite care-i treaba Bogdane… cu ajutor de specialitate s-ar putea sa fie bine. E tinara, e in putere, important e ca acasa sa simta ca exista echilibrul de care are nevoie. Stii cumva care sunt motivele care au dus-o la cele doua tentative de suicid ?
-La al doilea mi-a spus ea ca s-a intimplat din cauza Mariei. Nu mai vroia s-o vada sau s-o auda. La primul insa nu stiu. Eram prea mic atunci si nimeni n-a discutat cu mine despre ceea ce s-a intimplat.
Mai lua o capsuna si musca cu pofta din ea.
-Dascalii ce spun de situatia ta?
-Nu cred ca-i intereseaza prea mult. Atita timp cit sunt printre primii din clasa nu-si prea bat capul cu mine si cu problemele mele de acasa. Doamna diriginta mai vine pe la noi si mai discutam, in rest parca as fi inexistent pentru majoritatea. Si stiti ce ma intristeaza mai mult?
-Zi-mi…
-Felul cum se uita la noi…la mine, cei care ne cunosc. Parca cu mila, parca cu compatimire, parca incearca sa se fereasca din calea mea cind ne intilnim pe strada sau la scoala. Si atunci incep sa fac si mai multe ca sa le arat ca pot. Ceilalti pur si simplu nu stiu sau le este indiferent cine suntem, cine sunt eu.
Priveam parcul cu aleile verzi. Ici-colo mai erau citiva pensionari care dezbateau probleme importante privind politicile celor mari si-mi venea sa le strig in gura mare cit de natarai si de incuiati pot fi.  Adevaratele probleme erau sub nasul nostru nu sub fundul nesimtit al alora care diriguiau destinele natiei. Si, retoric ma intrebam citi dintre cei care erau acum in parc stiau de problemele unui copil de 12 ani, copil care habar nu avea ce inseamna copilaria? Citi si-ar fi inchipuit ce sta in spatele unui zimbet larg si-a unor ochi de un albastru adinc ca marea ?
-Credeti ca se mosteneste boala ?
Seriozitatea intrebarii cazu ca un baros peste linistea ce se asternuse intre noi.
-Sincer, nu stiu copilule. E atit de necunoscut universul creierului uman incit nu stim concret ce se intimpla inlauntrul lui. La ce te gindesti ?
-Ma gindesc la mine si la Maria.

Nu mai aveam cuvinte. Nu mai stiam ce sa fac sau cum sa fac astfel incit sa nu ranesc si mai mult acolo unde deja era mult prea multa suferinta. Si-n acel moment Maria se trezi plingind. Bogdan inghiti rapid capsuna pe care-o avea in mina apoi lua in brate fetita.
-Uite Maria, doamna e mama lui Cata…
Am sarutat minuta mica care se prinsese de degetul meu si-am incercat s-o iau in brate. In zadar. Plinsul deveni agitatie. Atunci Bogdan isi ceru scuze.
-Ii este foame. Trebuie sa plecam acasa. Incepe si ploaia acum…
Puse fetita in carucior apoi se apleca spre banca pe care sezusem pina atunci si, de undeva de dedesubt, scoase doua sacose mari, incarcate cu cumparaturi.
-La multi ani inca o data si multumesc pentru invitatia la capsuni. N-o sa uit, sa stiti.
L-am imbratisat brusc .
-Eu iti multumesc copilule! Daca ai nevoie de ceva, de cineva care sa te asculte sau te ajute, oricind usa mea iti este deschisa. E o promisiune pe care ti-o fac si pe care o s-o respect. Plus de asta, daca vei dori sa discuti cu cineva specializat in astfel de probleme pe care tu le traversezi, te rog sa-mi spui.
-Multumesc frumos, o sa va caut!…Hai Maria, sa mergem! Altfel o sa ajungem ciuciulete de uzi acasa …
Ii priveam pe cei doi, frate si sora, cum se departau sub stropii unei ploi care parca-si pusese in plan sa mature totul in cale. Si-un glas cald soptea cuvinte al caror inteles m-a facut sa pling impreuna cu ploaia:
-Nu mai plinge soruta mea draga…stiu ca ti-e foame, ajungem acasa imediat! Nu mai plinge…
Un copil inca, care impingea cu pieptul un carucior in care un alt copil plingea. Bratele inca plapinde duceau greul unor sacose pline cu de-ale gurii…
Si din toate gurile de canal ale strazii, apa siroia tinind isonul cerului.

*
Cazul e real, fictiune fiind doar numele si anumite caracteristici lingvistice menite a proteja identitatea si intimitatea protagonistilor povestii de azi. Si gindu-mi merse catre cei multi, asemeni lui Bogdan, care-si traiau propria drama. Fi-va eternitatea a lor? Probabil ca da pentru ca suferinta ridica deasupra tuturor daca ajungi s-o accepti.
Bogdan m-a invatat ca inima unui copil vede mai bine ceea ce ochiul nu e capabil. In acea zi, el mi-a daruit ceva ce n-as fi sperat sa primesc: o punte de legatura intre lumi in care singuratatile parca nu mai sunt singuratati.
Si, fara sa cricnesc sau sa stau prea mult pe ginduri, am acceptat sa promovez ideea pusa-n practica de un grup de specialisti oradeni, specialisti care si-au facut un scop profesional(si nu numai) din ajutorul acordat acelor copii care au parintii cu afectiuni psihiatrice.
Asa ca, va rog si pe voi cei care ati zabovit pe slova povestirii de azi, sa faceti un gest de bine, gest care se traduce printr-un vot acordat in “Tara lui Andrei” proiectului “Micul print”. Iar, daca procedura de votare vi se va parea prea greoaie(asa cum mi s-a parut si mie) atunci ginditi-va la Bogdan si la cei care trec prin viata cu stigmatul deja pus. Si asta nu pentru ca ei si-ar fi dorit !
Si, nu intimplator, numele proiectului initiat de specialistii oradeni te poarta printre pagini de povesti(triste toate), cu amintiri si intimplari scrise parca doar pentru suflet. Cum, la fel este si Clubul parfumat al Mirelei, un loc unde sensibilitatea si creativitatea sunt la ele acasa. Si tot acolo, la tema saptaminii(Parfumul secretului), trimit povestea lui Bogdan care, asemeni multor altor povesti despre copii fara copilarie, ascund secrete incredibile si teribile ce-si asteapta in tacere dar si-n trecerea timpului o rezolvare.