Copacul lui Dumnezeu

tree

                                        ”  Cicisor,

      am in fata scrisoarea ta si incerc sa mi te inchipui atunci cind scrii, asa cum scrii tu de obicei, cu pumnul strins pe condeiul plin cu cerneala. Si mi-e atit de dor de petele albastre de pe degete !
Contrar asteptarilor, nu ti-am inteles scrisoarea. Mi-ai vorbit despre singuratate ca despre un prieten foarte apropiat. Posibil sa fie asa cum spui tu insa nu cred sa fie un proces de cronicizare a sufletului.  De ce crezi ca noi suntem niste condamnati la singuratate chiar daca am muscat, putin dar bine, din acel fruct numit cultura? Pasul catre indobitocire nu ne va apartine, te asigur. In schimb ne apartine acel proces de inaltare datorita caruia ne vom deosebi de ceilalti. Nu crezi ? Noi nu fugim din fata cuvintelor, Cicisor! Nu ti-ai dat seama pina acum ?
Ei bine, mi-ai mai spus ca noi suntem superiori celorlalti. Chiar crezi in asta? Prin ce anume ne diferentiem de ceilalti ? Nu stii, sunt sigur de asta. Hai sa-ti spun ceva…exista trei tipuri de oameni superiori. In prima intra cei care sunt dar nu o declara, a doua ii cuprinde pe cei care sunt si-o si spun si a treia e doar cea in care sunt laudarosii ipocriti, cei care nu sunt dar se declara a fi. 
Noi in care ne-am incadra, ce zici ? Putem spune ca superioritatea se limiteaza la spatiul impropriu delimitat de doua categoriseli? Mai ai nevoie de prieteni mai mult sau mai putin zgomotosi pentru a exprima o opinie obiectiva? Prietenii nu-s facuti ca sa te scape de singuratate, dimpotriva. Apropo de asta, mi-ai spus ca eu simt singuratatea altfel decit tine. Poate ca ai dreptate. Poate ca eu reusesc sa am o conversatie cu oricine fara sa ma enervez sau sa ma plictisesc, poate ca reusesc sa adorm cum pun capul pe perina, poate ca reusesc sa-mi amintesc chipul oamenilor pe care-i intilnesc.
Toate astea fac parte din forma mea de singuratate, sa stii. Si, ca sa te pot ajuta pe tine, tu va trebui sa uiti cum esti, va trebui sa uiti cum sunt si sa ma reinventezi in alte tipare, sa te reinventezi in alte tipare. Va fi ceva extraordinar pentru tine, te asigur.
M-ai acuzat de materialism. Ce e rau in asta atita timp cit ti-am explicat ceva despre un Paris indepartat, despre un Acropole adus si pus in vitrina pe Calea Victoriei si despre o Italie asa cum e ea, cu gustul dulce-amar dat de Renastere. Toate astea sunt viziuni halucinante ale unui creier bolnav de frumos. Si nu cer mult,  in felul  acesta obtinind  mult  mai  mult. Asta e fericirea draga mea desi paradoxal, aduna in ea si-o doza de singuratate.
Ceea ce vreau eu, acum, e sa pot uita ceea ce trebuie sa uit pentru ca stiu ca daca nu s-ar intimpla, as fi un ratat anatomic. Si nu numai….”

*

Baiatul arunca scrisoarea tot pe locul unde-o gasise, insa, imediat ii paru rau. Se apleca si-o culese plina de nisipul ud al plajei. O scutura si-o baga in buzunarul bermudelor colorate apoi isi dete sapca jos  in timp ce se trintea pe plaja ce-l imbia la lene. Culese o scoica si-o strivi sub calciiul adidasului. Aduna resturile, culese si-o scoica intacta si le baga pe toate in celalalt buzunar. Se ridica brusc si-si indesa sapca peste buclele rebele si crete. Pleca leganindu-si bratele, nestiind ce sa faca cu ele. Se impiedeca de-o scoica mare pe care o arunca mai apoi in mare. Incepu sa fluiere o arie din Aida cind vazu ca marea ii depuse la picioare scoica aruncata. O scutura de apa sarata si-o arunca in larg apoi o lua la fuga inspre barcazul grecesc, acolo unde o vazu pe Fata. Se opri speriat cind ii vazu profilul de zeitate greaca profilat pe cele doua fundaluri halucinant de reale: singeriul unui apus de soare ingemanat cu ireala tresarire a unei mari care nu se agita fara motiv.

Pe moment crezu ca Fata il privea insa, curind isi dete seama ca ea trecea dincolo de el. Si-i paru rau s-o strige, sa strice clipa de magie in care admira pina la refuz profilul perfect al fetei necunoscute. Vru sa intinda mina sa-l atinga insa se retrase speriat. Nu stia nici cum ar putea ajunge sus, pe epava esuata. Nici o scara nu vazu  pe vreuna dintre laturile epavei. Insa, cu mare mirare sesiza ca Fata sedea pe ciotul care odata, fusese catargul.
„Cum dracu’ s-o fi urcat acolo? Si ce comod sta…parca ar fi o barza! Dar cum arata o barza? Am vazut eu asa ceva, vreodata? Si Fata asta nu cade de-acolo. Ce-as face, oare, daca ar cadea? As lasa-o acolo, bineinteles. Cine-a pus-o sa se urce acolo?”
Brusc se hotari sa o strige si in sinea lui vru ca Fata sa se sperie si sa cada iar el sa nu plece de acolo si s-o lase in plata Domnului. Vru chiar s-o sarute. De ce? Nu stia nici el.
-Hei !
Spre surprinderea lui, Fata il privi amuzata, aruncindu-i o privire pe care n-o intelegea. O privire de un albastru care-l electriza.
Baiatul baga miinile rapid in buzunare si scoase scrisoarea.
-Tu esti Cicisor?
Ea il ignora , ba chiar, lui i se paru ca-l desconsidera.
-Ai uitat asta pe plaja… si-i intinse scrisoarea.
-Cobor acum.
Tresari la auzul glasului ei. Cind fu aproape de el, Fata smulse scrisoarea dintre degetele Baiatului apoi dete sa urce iar pe catarg.
-Stai! Ia si astea!
Si-i intinse resturile de scoici. Le puse in palma fetei apoi o lua la fuga inspre dig, fara sa se mai uite inapoi, uitind si de barcaz si de Fata si de scrisoare. Se lasa sa cada in nisip si incepu sa plinga cu sughituri si lacrimi mari, copilaresti.
-O urasc! O detest! O nesuferita! Ea cu scrisoarea ei! O incilcita! O…singuratica!

Se ridica in capul oaselor si se intreba de ce nu citise scrisoarea pina la capat.
-M-a plictisit de atitea ofuri si neintelegeri. Sa-i ia naiba. Nu stiu decit sa-i indispuna si pe altii. La dracu cu toate astea. Sunt un fericit…
Isi culese sapca, o indesa peste parul plin cu nisip apoi pleca spre Melody, fluierind o arie din Aida, favorita lui. Atunci mai privi spre barcazul care-si profila silueta pe linistea marii si-n virful catargului o vazu pe Fata. Tot acolo era. Si primul impuls  fu acela de-a merge acolo si-a o trage de parul acela lung si greu de culoare.
Intra in discoteca nestiind daca va fi in stare sa-i suporte pe prietenii lui o seara intreaga sau poate ca trebuia sa mearga la prietena lui. Ridica din umeri si porni cu pasi inceti la masa prietenilor. Ocupa scaunul liber, ii privi pe rind si parca nu-i recunostea. Chipul Fetei era cel care rasarea din fiecare amintire.
-Ce-i boy? Nu stii unde te afli ?
-Cam asa ceva.
-Ce-i cu tine?
-Ei, ce-i cu el…e indragostit.
-Dragoste fulgeratoare.
-Sunteti prosti…eu  indragostit ?
-Tu. Ti-e teama sa recunosti ?
-Mie ? V-am spus doar..
-Ce ne-ai spus? Nu ne-ai spus nimic.
-Cine e fericita sau nefericita?
-Nimeni.
-Cecilia?
-..
-Hm, zii!
-Cici ?
-Ooooo ! Cici ?! De cind ii spui Ceciliei Cici ?
-De nicicind. Ia mai lasati-ma naibii in pace.
-Oooo! S-a suparat putica ! Esti meserias batrine!
Baiatul isi bau dintr-o suflare sucul si iesi in fuga din bar. In spatele lui ramasera pierzindu-se in inserare, risetele si strigatele celorlalti. Abia cind fu afara isi dete seama ca plinge. Plingea si alerga pe strazile pe care masinile il claxonau bezmetic si semafoarele, parca la unison, ii semnalizau oprirea. Nu mai tinea seama de oamenii de care se izbea cum nu mai tinea seama de amintirea unei fete care-l astepta si-si facea planuri in legatura cu ei doi. Amintirea unei fete care avea acelasi nume cu Fata de pe barcaz.
” Imi vine sa-mi rid in nas. Ce dracu se intimpla cu mine? S-o ia naiba de Fata cu barcazul ei cu tot. Mi-a facut farmece.​ Dar o fi fata sau baiat ? De parca ma si intereseaza! „
Se opri cind vazu ca se apropie de faleza. Si vazu ca trecuse de casa Ceciliei si ca mersese mai departe, ca orbul atras de raza de lumina pe care, miraculos incepuse s-o vada. ” Sa merg mai departe? Poate La Balti, acolo unde traieste Batrinul. Asta ar insemna insa sa ajung si eu batrin ca si el. De ce nici mos Ifrim, paznicul de la far, nu-mi spune nimic ?… Dar ce dracu caut eu la barcaz ? Vraja? Ce voi gasi ? Poate un miracol.”
Baiatul se opri privind iar pozitia Fetei. Aceeasi.  Si aceeasi privire a Fetei il facu sa tremure.

-Am stiut ca te vei intoarce.
Tresari la auzul vocii.
-Serios? De unde ?
-Am presupus. Vino linga mine…. E o litera acolo care abia se tine dar te va tine.
Baiatul pipai peretele de lemn si dadu de litera. Se agata de ea si-si lua avint. Dintr-o miscare fu linga Fata si abia acolo sus intelese ca acel catarg nu era decit o iluzie.
„De jos asa se vede. Pfffff…la naiba! De ce tremur? Si are o piele atit de fina piciorul ei ! E depilata cu siguranta.”
-De ce  tremuri?
-Habar n-am.
-Nu-ti fie frica. Nu-ti fac nimic.
-Mie? Poate tie.
-Ma faci sa rid baiete. Tu ai fi ultimul om din lume de care ar trebui sa ma tem.
-De ce?
-Pentru ca te cunosc foarte bine.
-De cind?
-De acum doua ore. Aruncam cite o scoica in mare si te-am vazut… la Melody, te-am vazut citind scrisoarea, te-am auzit plingind, te-am vazut fugind…
Baiatul se retrase de linga Fata care incepuse sa rida.
-Ti-am spus! Hai nu fii copil! De ce nu esti cu prietenii tai ? De fapt ar trebui sa-ti spun ca mi-erai antipatic. Chiar insuportabil.
-Si tu mie.
-Stiu.
-…
-Te miri ? Povesteste-mi despre tine.
-N-am ce. Inainte de-a citi scrisoarea aia blestemata a ta eram alt om. Ce mi-a facut?
-Nu stiu pentru ca nu stiu ce mi-a facut mie. Si nici nu ma intereseaza ca sa-mi corelez trairile cu ale altora. Acum si aici mi-e de ajuns ca eu sunt Fata iar tu Baiatul. De pe barcaz.
-Cici..
-Sssttt ! Barcazul e cel mai bun prieten al meu. Cu el vorbesc atunci cind sunt fericita sau trista, singura sau inconjurata de prieteni.
-„mai mult sau mai putin zgomotosi”…
-Da. Il citezi pe el. Adevarul e ca, doar el poate spune cu certitudine ce inseamna singuratatea.
-N-as putea sa fiu singur.
-Nici eu. De aceea te-am chemat pe tine. Cum e prietena ta Baiete ?
-Frumoasa.
-Sa n-o lasi singura.
-Tu cine  esti ? De ce stai aici ?
-Ca sa vorbesc cu noaptea.
-Cine e el ?
-Nu-l cunosti, e cu gindul mereu plecat departe. Calatoreste. Si eu stau si-l urmaresc, insotindu-l cu zimbetul pe buze, asa cum o sclava trebuie sa-si astepte stapinul.
-De ce spui asta?
-Simpla comoditate verbala. N-am avut cu ce sa-mi compar surisul timid si fricos.
-Ti-e frica de el?
-Nu de el ci de scrisodrile lui.
-Renunta la ele pur si simplu.
-Nu pot. Am nevoie de ele. Le vreau. Le doresc. Le astept infrigurata. Nu intelegi pentru ca nu poti intelege.
-Incerc.
-Macar atit.
-Stii Cici, de multe ori am vrut sa ramin singur. Singur in tot ce ma inconjura. N-am reusit. De ce ?
-Poate ca n-ai avut un copac ca asta.
-Copac? Ce copac?
-Asta pe care stam noi acum.
-Dar e barcazul grecesc, o epava!
-Nu. E un copac pentru ca eu vreau sa fie asa. Un copac miraculos care ma face sa uit pur si simplu ca nu sunt singura. Depinde ce-ti doresti, Baiete. Daca-l privesti atent, vei vedea ca are radacina, tulpina si crengi si este foarte foarte batrin. Ca Batrinul de La Balti.
-Il cunosti?
-Am fost acolo.
-…
-E la fel se singur ca singuratatile noastre si ca cea a copacului asta. Doar ca vorbeste mult. Poate prea mult. Pierdeam ore in sir cu citeo poveste pe care n-o sfirsea niciodata inainte de apusul soarelui.
-Ce legatura are?
-E mult de povestit. Nu am timp iar noi nu ne vom mai intilni.
-De unde stii?
-Apartinem de doua lumi diferite. Si ca timp si ca spatiu. Momentul asta e singura concesie facuta mie de timp.
-Te simt atit de actuala, de reala…
-Orice e posibil. Hai sa facem dragoste!
-Pai…bine..eu…
-N-ai mai facut? Nu-i nimic.
Fata sari de pe barcaz si-o lua la fuga prin apa marii. Baiatul o privi nedumerit apoi sari si el  in nisip, printre scoicile ce-i zgiriiau picioarele.  Se lungi cu miinile sub cap, privind lumina lunii, asemuind-o cu o veste de bine ghicita intr-o ceasca de cafea turceasca sau intr-un pachet de tarot. Cind vru sa priveasca ceasul de la mina, o umbra il acoperi si doua brate ii inconjurara fata.
-Esti un mincinos. Nu esti un singur.
In bratele lui, Baiatul simti un trup gol si ud. Raceala stropilor de mare il facu sa nu-si mai puna absolut nici o intrebare.
 
*
 
Cind se trezi, simti ceva cald sub obraz. Era sapca lui plina cu nisip fierbinte. Si era singur. O cauta pe Fata dar nu o gasi. Se ridica, isi scutura bermudele si alerga la barcaz. Se catara pe catarg si striga cit putu de tare:
-Ciciiiiiiii !
Ecoul unui nume necunoscut se rasfrinse in mugetul unui val. Baiatul isi viri miinile in buzunare apoi se aseza pe platforma, in locul Fetei. Scoase din buzunar un fragment de scoica, il roti intre degete si brusc se facu noapte. Iar. Si-o vazu pe Fata cum se ridica de linga el si dispare in noaptea grea din jur. Strinse scoica intre degete si inchise ochii.
-Hei, batrine!
Baiatul privi speriat in jur. La poalele barcazului, prietenii lui impreuna cu Cecilia il priveau amuzati.
-Hei, cum ai ajuns acolo ca noi ne-am gindit de cinci ani la asta !
-Vin acum.
O privi pe Cecilia si brusc isi dadu seama ca seamana cu Cici doar ca era blonda. Un blond ce fura parca din stralucirea soarelui.
 Ziua si Noaptea. Ziua care te face sa traiesti si Noaptea care te face sa visezi. Doua paralele ce nu se intilnesc niciodata.
„Intr-adevar, barcazul asta e un copac. Poate al lui Dumnezeu.”
 

18 păreri la “Copacul lui Dumnezeu

  1. Eu nu prea am timp de scris comentarii. Ajung pe un blog, citesc şi fug. Uneori las câte ceva. Atunci când îmi place tare, evident. Şi acum scriu ! Şi aş scrie câteva pagini ca să îţi spun cât de mult m-a impresionat această trăire-vis , cât de mult am rămas pe pagina ta fără să mă pot desprinde de pe plaja ta, pe care sideful unei scoici a păstrat în el un grăunte de nisip în formă de inimă pe care îl simt în mână şi mă arde …
    Minunat !

    Apreciază

    • Probabil ca fiecare dintre noi avem propria plaja, propriul copac cu care vorbim. Si-n palma tinem grauntele acela de intimitate pe care nu-l impartasim tuturor ci doar celor alesi.
      Multumesc Aurora!

      Apreciază

  2. Și eu la fel. Citesc și fug, dacă nu pot să dau un ,,like”. Și mă minunez de talentul tău.
    Visele pot să aibă puterea de impregnare a realității ca și cum ar fi parte din ea. La realitatea grosieră, vizibilă, materială, mă refer. Efectele viselor pot fi asemănătoare sau la fel de puternice ca și cele ale lucrurilor întâmplate cu adevărat.

    Apreciază

    • Mi s-a intimplat de curind o chestie absolut de neinteles sau, poate prea de inteles… aflindu-ma intr-un loc in care nu m-am simtit bine defel, fiecare vis avut sa fie un cosmar, mai mult sau mai putin. Trezirea a adus dupa ea multe tristete dar si usurare.

      Apreciază

  3. Pingback: Spiritul de weekend… « Daurel's Blog

Ai ceva de spus ?

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s