Batrinul

Privea panoul de comanda si nu-i venea sa creada. Semnalele acelea verde-fosforescent aparusera iar pe ecran. Urmarea sinusoida liniilor cu acea privire fanatica de care, in subconstientul propriu, se temea. Realitatea​, insa,​ il facea sa tremure cu degetele pe butoanele simulatorului. Se ciupi de brat. Cind simti durerea fu convins ca nu viseaza. ​De citeva zile, ​la aceeasi ora, dupa ce el termina transmiterea datelor catre centrul de comanda, primea acelasi raspuns. Daca la inceput se panicase in fata necunoscutului mesajului, in timp, totul se transformase intr-o curiozitate aproape maladiva. Nu vorbise nimanui despre mesajele astea. Nici chiar lui Krupp nu-i spusese desi el ii calca zilnic pragul laboratorului. Avea propriile indoieli pentru a mai crede ca descoperise ceva extraordinar. Incercase toate metodele stiute pentru a descifra mesajele​ misterioase, insa, rezultatul nu-l multumea. Nu mai intilnise ciudateniile astea pina acum si nu stia la ce baza de informatii sa le raporteze.

In treacat, azi observase ca semnele au intre ele o coerenta si-o repetabilitate care-i alertase al saselea simt. Si flerul lui, atit de cunoscut celor din jur, il trimisese spre un domeniu ce tinea mai degraba de istoria civilizatiilor stravechi.Introducind in computer toate datele, concluziile aparatului n-au fost decit niste schite care ii pusesera sub semnul indoielii capacitatea de lucru a aparatului.​ Copie totusi schitele acelea prin linie-punct si le depozita intr-un sertar. Acum, cupla iar computerul la simulator si urmari noua schita, linie-punct, pe care aparatul o afisa. Aceeasi tehnica, alta conformatie.

Semnalele incetara brusc asa cum si aparusera. Invirti un timp butoanele dar un tiriit prelung fu tot ceea ce reusi sa primeasca. Privi schita nou realizata si brusc simti ca e prea obosit. Vru sa se ridice din scaun insa renunta in favoarea​ unei tigari pe care o aprinse cu miscari aproape mecanice. Isi masa timplele cu speranta ca durerea de cap care-l siciia de ceva timp va ceda. Atunci scoase din buzunarul pantalonilor cutia metalica cu pastile si inghiti una. Stia ca pina deseara va fi alt om.

 

*

 

Simtea nevoia sa manince ceva dar isi aminti ca nu gatise nimic. Prin fumul tigarii isi privi miinile inca puternice si arse de soarele verii pe care tocmai o-ncheiase furtunos, in compania Lisei si-a nurilor ei absolut fabulosi.

Lisa, o dragoste care incepuse ca atitea altele. Un scurt flirt, niste cuvinte din vocabularul  stas al ocaziilor de gen, mingiierile din timpul dansului de pe ringul restaurantului musai de prima mina, toate urmate de noptile care veneau ca de la sine, fara nici o obiectie. Dupa citeva zile, se abandona in bratele unei uitari totale cind redevenea profesorul Mathias von Klauss. Uita ca fusese indragostit si ca, undeva intr-o camera de hotel, o tinara isi lafaia citeva zile, pe banii lui, soldurile cambrate(aproape rubensiene) si sinii pietrosi, in asteptarea unui partener pe care, probabil nu-l va mai vedea vreodata. Si totusi, cu Lisa fusese altceva. Nu stia nici acum ce. Poate pentru ca pe ea nu o putea include in categoria celorlalte? Posibil. Stia doar ca, pe bruneta cu ochi ca iarba n-o va putea uita, cum, nu-i va putea uita acel chip greu de descris. 

Ea fusese cea care ceruse despartirea, cum, tot ea fusese cea care pleca.  Unde? Nu stia.

Incepu sa tremure cind isi aminti corpul fierbinte al femeii intre bratele lui puternice si paroase. Inchise ochii la amintirea trupului alb si gol al Lisei care tinjea dupa trupul lui de barbat, intre cearsafurile albe, dantelate. Si revazu privirea pierduta a femeii. Pierduta si tacuta care-i spunea insa multe. El se barbierea ca totdeauna, dimineata, cu aceleasi gesturi, neacceptind nimic nou in ritual, aruncind prin intredeschiderea usii de la baie priviri intrebatoare si amuzate fetei care framinta intre degetele lungi si fine un ciucure de cuvertura. Si stia ca fata nu era acolo in acel moment. O intrebase odata la ce se gindea insa raspunsul fu o alta tacere. Trista. Atit de trista incit simti ca se prabuseste in el si ultima farima de curiozitate. Si-atunci prefera sa se refugieze intr-o partida nebuna de sex, partida prin care, si el si Lisa vroiau sa se  rupa de tot ce era in jur.

Abia acum isi dete seama ca vorbisera atit de putin si ca stia atit de putine despre ea. Nu stia cine e, nu stia de unde vine si unde merge. Cit fusese cu ea nu avusese decit imboldul subjugarii fizice, imbold tradus prin partide interminabile de amor. Vroia s-o faca  sa fie pentru totdeauna a lui insa, ochii ei verzi il priveau de undeva de sus, din imparatia necunoscutului. Si-atunci, refugiul barbatului in actul pur fiziologic venea ca de la sine. Simtise cutremurator senzatia de trecere dincolo de intelegere cind se indentificase cu corpul femeii ca fiind unul singur si implinirea trupeasca era atit de covirsitoare incit ii fu teama ca-si va pierde mintile. Si brusc, se simti vulnerabil in fata femeii.

Statea in fata ei si-o privea cum isi aduna putinele lucruri pe care le avusese cu ea si-i simti virful fin si parfumat al degetelor cum trece peste buzele lui. Inchise ochii amintindu-si de carnatia unui corp facut parca pentru a pacatui si gemu stins la senzatiile pe care le resimtea iar si iar. Si-i veni sa injure lung ca nu incercase sa opreasca atunci o despartire, la fel de tacuta cum fusese si intilnirea. O intilnire intimplatoare in holul hotelului, ea singura la o masa, singura in tristetea ochilor ei ca iarba. Fusese o intimplare ca-l acceptase fara rezerve, cum fusese o intimplare ca-l parasise tot ea.

 

*

 

Abia atunci observa ca tigara arsese singura. O stinsese intr-o scrumiera de nichel si se ridica, cu greu, din fotoliul scaun. Se duse in baia ce-o avea amenajata linga laborator si-si spala fata. Se privi in oglinda luminata pe jumatate de-o raza  a becului din laborator si-si vazu privirea incruntata. Se propti de chiuveta si amintirea corpului femeii il facu iar sa se infioare.

” Toata afacerea asta m-a bulversat. De ce n-o pot uita pe fata asta ? Brrr ! S-ar zice ca m-am indragostit. Hai nu fii naiv Mathias! Nu-s pentru tine amorurile astea pasagere! Capul sus si pieptul inainte batrine! Mai sunt femei in lumea asta.”

Ofta cu gindul la Lisa si-al ei venusian munte. Gustul de piele cu aroma de iarba proaspata il rascoli iar. Se infrigura la amintirea senzatiilor care-l cutremurasera atunci cind sarutase coapsele brunetei care-l incolacisera in cercul lor fierbinte nelasindu-i parca umbra de scapare. ” De ce n-ar fi Lisa o exceptie?”

Iesi din baie chinuindu-se cu intrebarea asa cum se chinuia cu raspunsul in sine. Tresari violent. Telefonul tiriia aspru, spargind linistea laboratorului. Ridica receptorul. Vocea atit de cunoscuta a lui Krupp il irita cu voiosia ei.

-Salut batrine! Ce zici ca faci?

-Munca, rutina… stii si tu.

-Hai c-ai nimerit-o! Vrei sa te cred? Ce se aude cu programele alea ? Le poti termina pina miine la zece?

-Incerc.

-Da-i bataie, batrine! Nu uita, munca ta e piinea mea, hahaha! Hai ca sunt si poet. Si nu mai fii atit de morocanos, ce naiba, doar nu stiu sa ai ceva corabii..!

Inchise usurat asezindu-se in fotoliul de la birou. Arunca o privire circumspecta programelor cerute de Krupp stiind ca le putea termina intr-o ora. Trecu peste ele, dar, schita recent iesita din simulator il atrase infinit mai mult decit prostiile prietenului sau. 

Lua un creion si incepu sa uneasca punctele si liniile si facea asta din inertie stiind ca se va simti mult mai bine dupa aceea si ca, poate, va reusi sa scape de obsesia chipului femeii care reusise sa-i intre in suflet. Cu gindul aiurea la sinii plini ai femeii ce-i naucise simturile in citeva nopti, putine de altfel, privea distrat desenul care incepea sa prinda contur sub ochii lui. Si, pe moment crezu ca viseaza. Doua desene se prefigurau clar pe hirtia alba. Primul era o sectiune paralela cu baza a piramidei lui Keops combinata cu o sectiune nord-sud a aceleeasi piramide. Al doilea desen era planul necropolei de la Gizeh. Nu, nu avea dubii. Recunostea piramida lui Chefren linga cea a lui Mikerinos, paralele cu piramida lui Keops si Sfinxul. Nu-i venea sa creada. Rascoli sertarele pupitrului si scoase celelalte microschite. Incepu sa le deseneze cu o febrilitate pe care nu o mai avusese. Cum termina un desen nu-l mai examina ci-l punea deoparte rezervindu-si nelinistea si bucuria surprizei pentru final. Cind termina isi aprinse o tigara si incepu sa examineze pe indelete desenele. Heel Stone, Piramida Soarelui si-a Lunii, Calendarul de la Ingenio. Nu stiu cum sa-si explice provenienta tuturor acestor semnale primite din neant. Stia doar ca simulatorul lui e ultimul racnet in tehnologie fiind de altfel, singurul  de pe Terra care era capabil sa transmita si sa receptioneze genul asta de mesaje. Nu vru sa mearga cu imaginatia mai departe. 

Isi sprijini fruntea in palmele mari si, pe moment, regreta ca nu era undeva in Univers, singur si izolat, simtind ca intr-adevar e liber.

Auzi usa deschizindu-se si-l vazu pe Krupp in pragul camerei.

 

 

*

 

-Salve, Batrine! Am trecut sa-ti vad birlogul. Sper ca nu te superi.

Isi privi prietenul si pe moment fu tentat sa-l dea afara insa se razgindi stiind ca Krupp nu agrea atmosfera laboratorului.

-Stii batrine ca nu mi-a placut niciodata atmosfera laboratorului asta al tau…

Il vazu ca-si vira degetele printre hirtii.

-Dragul meu, atitea mistere in cifrele si hirtiile astea ma ingrozesc pur si simplu! Tu le stii rostul. Stii ca mereu am sustinut ca tu esti capacitatea, geniul al carui frate nu sunt, din pacate. Dar ce-i cu tine batrine?

-Pur si simplu ma ameteste vorbaria asta inutila a ta.

-Nu esti curios de ce am venit aici?

-Nu .

Il vazu ca-si ia un scaun si-l trage linga el.

-Tot iti spun chiar daca esti prostcrescut la faza asta. S-ar putea sa te intereseze.

-Spune si pleaca, ok ?

-Hai ca esti cu fata la cearsaf de ceva timp dar eu nu ma supar pentru ca-s baiat bun. Fii atent aici…a venit aseara Kurt pe la noi. A aranjat o escapada draguta, ce zici ? Vin si fetele.

-Nu merg. Altceva?

-Batrine, ma uimesti, zau! Altadata nu ratai ocaziile astea.

-Uite ca azi nu vreau sa merg.

-Tot nu o poti uita?

In momentul acela nu stiu ce se intimpla cu el si-l lua pe Krupp de reverele hainei.

-Ce sa nu pot uita? Pe cine? Zii !

-Pe Mariska, ce naiba! Ce te-a apucat?

Il lasa pe Krupp sa cada pe scaunul din care-l ridicase apoi isi sprijini timpla de geamul rece al ferestrei.

-Scuza-ma. Nu stiu ce-i cu mine.

-Am observat. Da-mi un sutar ca sa-mi treaca.

-Vezi in haina mea…

-Iau doua. Mai trec pe la tine. Acum te las singur pentru ca e mai bine. Salutare!

 

*

 

Auzi usa inchizindu-se apoi se gindi de ce se enervase pe Krupp. Nu stia. Simtea doar ca fusese la un pas de aflarea tainei. Lisa fusese o taina. O iubea? Nu stia. Stia doar ca lucrurile se complicau cu sentimentele lui si nu stia daca in bine sau in rau. Pierduse o batalie, acolo, in hotelul acela de pe plaja Spaniei. Batalie pierduta in fata unei femei care ajunsese sa-l obsedeze cu amintirea corpului ei bine facut si bine pus in valoare de matasea camasii ei de noapte.

Strinse pumnii pina simti ca oasele palmei ii vor iesi prin piele si-i veni sa urle. Imaginea femeii il ravasea facindu-l sa aiba halucinatii. Credea ca traia o psihoza transformata intr-o obsesie. In acel moment ajunsese sa simta palmele femeii cum ii poposesc pe gitul care pulsa nebuneste. Si atingerea usoara ca o adiere de vint il infiora. Inchise ochii asteptind sa simta pe buze gustul ierbii caci, parca intreaga fiinta a Lisei avea gust de iarba proaspata. Si-i auzi iar cuvintele putine, singurele, pe care femeia i le adresase cit fusese cu el: ” Iubeste-ma Mathias! Iubeste-ma! ” De atunci, alte cuvinte nu-i mai adresase. Din acea seara, ultima de dragoste dintre ei doi, pe Lisa n-o mai auzise vorbind. Nici cind plecase nu-i spusese ceva. Se multumise cu acel gest scurt, tandru si trist. Ce vrusese sa-i spuna ? Blestem sau refugiu ? Ii citise oare sufletul lui de barbat versat ? Sau intrase ea prea repede in angrenajul asta atit de complex al unei iubiri fara sorti de izbinda ? Pentru prima data in viata simti ca e neputincios.

Se departa de fereastra si nu stiu ce sa faca. Se aseza pe scaun insa se ridica brusc. N-avea stare. Pe moment vru sa cedeze tentatiei de-a termina programele lui Krupp. Se razgindi si incepu sa se priveasca in monitoarele simulatorului. Isi analiza trasaturile si-i veni sa rida de nerozia lui. Admiratia propriului chip nu era de el.  Se privea in oglinda doar dimineata cind se barbierea si cind facea  baie, in schimb, Krupp era cel care se ocupa de imaginea lui. Mathias ii dadea banii iar prietenul lui ii aducea cele 15-20 de costume, camasi, pantofi, lenjerie, toate cumparate pe gustul marelui june cu nume de topitorie suedeza. Si, la doua luni, garderoba i se reinnoia facind din Mathias cel mai bine imbracat barbat din comunitate, scotindu-i in evidenta o virilitate aparte pentru care-l invidia insusi Sefu’. Sefu’, the Big Brother, cel care-l batuse amical pe umar si-l intrebase ce program de exercitii facea. Pe moment nu-i venise sa creada ca, pe cel care parea sa nu dea doi bani pe efemeritatea vietii, il interesau amanunte fara importanta.

Isi aprinse o tigara gindindu-se la cei aproape saizeci de ani pe care urma sa-i implineasca si fu multumit de viata lui de pina atunci. Stia ca biologic nu-si arata virsta si nici nu o simtea. Stia ca producea mare mirare atunci cind si-o declara prin cercurile pe unde se invirtea si faptul nu putea decit sa-l faca sa fie mindru de el. Si-acum, imaginea Lisei revenea obsesiv peste gindurile lui. „Unde s-o caut?” Unde s-o caute? Nu stia. Stia doar ca fusese singura in acel restaurant, ca nu iesise din camera lui decit atunci cind plecase despartindu-se de el si ca nu-i spusese absolut nimic despre ea. Iar el acceptase totul cuprins fiind parca de vraja. Hmmm… nu stia ce sa mai creada.  Acum se trezea ca dintr-un vis avind certa senzatie ca, undeva, acolo, pierduse sau uitase ceva. Poate o bucatica de suflet.

 

*

 

Stinse tigara dupa ce-si arse buricele degetelor. Deschise fereastra, stinse lumina din laborator si cupla simulatorul. Vroia sa lucreze la programele lui Krupp. Atunci auzi o bataie scurta in usa si, fiind sigur ca e prietenul lui, simti ca incepe brusc sa se enerveze.

-Intra, Krupp!

In acel moment simti ca ameteste si lumea  se invirte cu el. Se prinse cu palmele de marginea nichelata a simulatorului. Vru sa se ridice din scaun insa nu reusi sa-si miste picioarele. Se alarma pentru ca nu fusese bolnav niciodata. Senzatia disparu rapid si atunci isi aminti ca aceeasi senzatie a mai avut-o atunci cind a intilnit-o pe Lisa. Se intoarse spre usa si, in fotoliul de sub fereastra vazu un necunoscut. Si-l privi uimit. Ii vazu parul alb, argintiu, cu reflexe metalice, ochii mici, rotunzi si extraordinar de expresivi. Aproape bulversat vazu ca barbatul nu avea un rid  cu toate ca il putea trimite, lejer, undeva in jurul a saptezeci-optzeci de ani. Daca ar fi fost sa se ia dupa fata nu-i dadea mai mult de treizeci. 

Curiozitatea si uimirea il facura sa se intrebe cine era necunoscutul? Nu-l mai vazuse pina atunci, era sigur, dar, se intreba la fel de curios, cum reusise sa intre intr-un laborator cu grad maxim de securizare?

-Nu esti o gazda prea primitoare, domnule von Klauss!

Glasul cu accente metalice avea ceva din hiriitul unei vulpi.

-Ma scuzati domnule, aparitia d-voastra este socanta, trebuie sa recunosc. Cum ati intrat?

-O sa te uimeasca poate daca-ti spun ca pur si simplu nimeni nu m-a vazut.

Se ridica din fotoliu si Mathias recunoscu cu invidie ca era foarte elastic si tonic pentru virsta lui.

Batrinul lua desenele pe care le gasi pe pupitru si le privi.

-Hmmm, uite Piatra de sacrificiu si aici Nazca… Poate ca as fi incercat sa prelucrez imaginile astea. Dar, chiar si asa, ati facut o treaba excelenta.

Se intoarse brusc spre el fixindu-l cu o privire care-l ingheta.

-Excelent. Sunteti un bun informatician. Va felicit.

-Domnule..nu va cunosc, ati patruns aici fara nici o legitimatie sau acord scris prealabil, ma vad nevoit sa iau masuri.

-Usurel domnule von Klauss. Eu n-as fi atit de decisiv daca as fi in locul dvs.

Si Batrinul ii puse mina peste palma cu care vru sa ia telefonul. Un fior lung ii strabatu sira spinarii. 

-Ati spus ca nu ne cunoastem. Va inselati.

-Nu v-am vazut pina acum niciodata.

-Nici eu domnule von Klauss.  Insa, astea sunt martorele faptului ca intre noi au fost schimburi de replici.

Si necunoscutul flutura desenele pe care le frunzarise pina atunci.

-Curios lucru. Simulatorul meu e singurul care poate sa transmita semnalele in formatul in care le-a si primit. Stiu sigur ca un altul nu exista.

-Stiu.

-Ma faceti sa merg cu mintea mult mai departe decit am fost invatat s-o fac.

-Si de ce n-o faceti ? De ce n-ati privi dincolo de limitele de care va cramponati fara vreun temei real?

-Nu-s atit de naiv sau credul.

-Constat ca esti greu de convins, von Klauss. Insa, ti-ai schimba atitudinea daca n-ai mai avea identitatea pe care o ai, daca n-ai mai avea atuul asta.

-Ce legatura e intre una si alta?

-Una extraordinar de mare dragul meu. O sa intelegi la un moment dat. Insa, acum vreau sa trec direct la subiect. Banuiesc ca ai auzit despre noua colaborare a Terrei cu spatiul, nu in sensul de-a se realiza un exod de materie cenusie in spatiu, nu… Noi avem nevoie de oameni, voi de inteligenta productiva. Misiunea noastra e aproape de final. Cu sefii tai am luat legatura de mult timp, ai mai ramas dumneata.

-Constat ca vorbiti o limba ce mi-e greu s-o inteleg. Ce sefi? Ce exod? Nu stiu despre ce este vorba.

-O sa afli curind.

-Si care ar fi rolul meu in tot angrenajul asta?

-Descifreaza mesajele mele si vei intelege.

-Si daca nu accept?

-Ar fi pacat. Stiu doua lucruri despre dumneata. Vrei sa le afli ?

-Sunt atit de negre ca sa ma santajati?

-Intre noi nu poate fi vorba de santaj. Si stii de ce? Pentru ca esti un foarte bun profesionist si iubesti o femeie frumoasa. Si-ar fi pacat sa nu mai fie asa.

Mathias simti ca se prabuseste in scaunul care, in acel moment, parea mult prea strimt. Aproape gituit ii spuse batrinului:

-Nu-ti permit!

-Te rog sa ma scuzi. Stiam ca esti un sentimental.

-Nu am ce sa raspund din moment ce, se pare ca de mine va depinde cel mai putin toata afacerea asta.

-Te inseli. De tine depinde totul.

In acel moment, un biziit scurt se auzi in laborator. Batrinul veni la Mathias si-l batu scurt pe umar.

-O sa ne mai intilnim, sa fii sigur de asta. Uite, iti las ceva amintire.

Puse pe panoul de comanda al simulatorului o insigna aurie ce reprezenta grafic o stringere de mina apoi, smechereste se apleca spre Mathias si-i sopti:

-Salutari de la Lisa!

La auzul numelui ingheta. Nu apuca sa reactioneze deoarece intunecimea si imobilismul cunoscute deja lui pusesera stapinire pe el. Ameteala il facu sa inchida brusc ochii. Cind ii deschise privi in jur. Era singur. Si incepu sa rida nervos. Era sigur ca o luase razna.

” Salutari de la Lisa!”  De ce salutari de la Lisa? Cine e ea? O cunostea Batrinul?

-Mathias!

Tresari cind isi auzi numele. Il vazu pe Krupp cum venea in fuga pe culoarul din fata laboratorului.

-Batrine, am o stire traznet…Auzi, da tu unde-ai fost? Eu am lasat usa inchisa…

Nu intelese ce naiba vroia sa spuna.

-Ce stire Krupp ?

-Am vazut un OZN batrine. Am fost acolo cind a decolat. Stii cine a intrat ultimul in aparat? Un batrin cu par alb fratele meu de parca avea argint pe scalp. Ce zici?

Mathias isi prinse timplele intre palme si vru sa creada ca dialogul lor e parte a unei psihoze declansate de oboseala.

-Ma bucur pentru tine, Krupp.

-Nu-i asa ca e fenomenal? Uite ce-am gasit pe locul acela, dupa ce-au plecat…

In palma ii vazu o insigna aurie. Incerca sa-si aminteasca chipul Batrinului insa nu reusi.

-E dintr-un material mai dur si mai bun ca aurul, ceva necunoscut noua…

-Lasa-ma singur Krupp. Te rog.

-Si cu programele cum ramine, batrine?

Facu un gest linistitor cu palma. Nu mai avu putere sa gindeasca sau sa vorbeasca. Auzi usa laboratorului inchizindu-se si cazu pe patul pe care-l avea in chicineta de linga baie. Un virtej ii erau gindurile. Si-n virtejul acela, imaginea femeii cu ochi ca iarba revenea obsedant. Si-n acel moment avu certitudinea ca doar ea putea sa-l mai salveze chiar daca stia ca, daca o va vedea o data, cu siguranta o va mai vrea o data si inca o data si inca o data. 

Si-o vroia pe Lisa in adincul lui asa cum el dorea sa fie in adincul ei, sa-i simta viata cum se contopeste cu fiinta lui. Si-n acel moment intelese ca se indragostise. Si, fara vreo intentie, privirea-i poposi pe pupitrul de comanda, acolo unde stralucea  insigna Batrinului.