Ca o poveste Zen (Despre iubire)

Cu sufletul povestesti si e destul atunci cind cuvintul se topeste precum aurul coplesind totul in jur. Toate isi intorc atunci privirea lichida spre divinitatea fascinata de dorul dorului. Si stii ca acolo erai tu de fapt, cu iubirea in suflet si amorul oferit pe tava.

Eram doi pe pamint cum doi eram in cerul pasiunii. Tacerea nu incapea intre cuvinte pentru ca nu avea cum sa umple tot ceea ce umpleam noi cu egoismul clipei de iubire, cu nauca taina a privirii care poftea, cu cintecul trupurilor incinse de dorinta. Fara a cere nimic in schimb. Poate doar cuvinte nespuse prin care sa ne spunem ceea ce trebuia sa fie tacere.
Doi salbatici, nauci, egoisti, naivi, ipocriti, bucurosi, darnici, iubareti dar tristi. Tristi in tristetea parfumului din vis, amar gustati de nebunia iubirii care le dosea sentimentele printre picioare si miini dornice de creatia visului.

Un el si-o ea care stiau ca sunt pentru ca sunt, care se iubeau pentru ca iubeau, care traiau pentru ca traiesc, care priveau pentru ca privesc, care visau pentru ca sa viseze mai departe si mai departe.
Un el si-o ea care nu vroiau sa-si inceteze cintul stiind ca slova unuia era betia cuvintului celuilalt.

Un el si-o ea care-si sorbeau liniile vietii din coltul buzelor stiind ca acolo e desenat sufletul.

 

*