Ca o poveste Zen (despre inceputuri)

Auzisem pe cineva zicind(nu mai retin cine) ca omul contemporan este obsedat de inceputuri, ca are o foame de inceputuri. Sa fie oare dorinta lui de-a-si construi propria poveste intorcindu-se mereu si mereu la inceputuri ? Sa fie asemeni celui care-si traieste propriul inceput fara a fi insa in stare a si-l construi? Sa fie asta o acceptare superficiala a realitatii?  Sau poate o poveste ca un drog ?

Pe de alta parte, parca iti vine sa spui ca nu exista inceputuri, ca de fapt sunt continuari ale aceleeasi actiuni care se repeta si se repeta la infinit. Ca, exista saminta care a dat nastere la tot si toate si tu esti exemplul perfect al creatiei. Si-ti mai vine sa dai cu o sticla de sampanie de cerul inceputurilor cu speranta fluturata ostentativ in fata trecutului.

Si mai vrei sa incepi si sa reincepi drumul trecind de linia pe care toti ti-o pun in fata papucilor facindu-te sa sari peste conveniente pe care nu le accepti, peste ratiune, poate si peste credinta. Crezi ca stii de fapt ce ti se intimpla ? Crezi ca intelegi drumul unei povesti la care nu poti ghici macar finalul ? Crezi ca inceputurile astea pot fi dulci astfel incit, ceea ce urmeaza sa fie pe masura ?

 

7 păreri la “Ca o poveste Zen (despre inceputuri)

Ai ceva de spus ?

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s