Natalia

bloody flower

Rareori mi-a fost dat sa am o discutie cu cineva, discutie in urma careia sa simt imensa placere pe care-o simt doar atunci cind ceva bun s-a intimplat. Rareori am reusit sa empatizez cu cineva asa cum am facut-o cu Natalia. 

Ceaiul de plante preparat de femeia octogenara poate ca-si avusese rolul lui de liant intr-o discutie inceputa intr-un autobuz, continuata in scurta plimbare pina la casa femeii si finalizata in arome de sunatoare si coada soricelului.

-Crezi ca nu e bun? ma intreba aratind ceaiul neatins
-Astept sa se raceasca. Niciodata nu beau ceaiul fierbinte.
-Ar trebui sa incerci ceaiul precum traiesti anotimpurile. 
Am privit-o si ma gindeam cum reuseste sa soarba fierbinteala care ​mie, ​parca-mi paraliza orice gust.
-Sunt sigura ca acum te intrebi cum o fac eu…
Am incuviintat tacit. Ea-si continua degustarea, cu ochii inchisi a reverie. Poate a revelatii?
Nu stiam cine e, cum habar n-aveam de ce acceptasem o invitatie la ceai. Poate ca vocea femeii ​a fost cea care m-a fascinat, poate ca a fost povestea nestiuta din spatele unui chip care nu excela printr-o frumusete a virstei. Sau poate ca era doar acea curiozitate care ma minase sa aflu mai multe despre femeia pe care toti cei din cursa locala o cunosteau. Numai eu nu.
-La ce te gindesti copilo?
-Sincer? Ma intrebam cine sunteti.
Zimbi sugubat apoi isi pleca pleoapele privindu-ma cu o curiozitate nedisimulata.
-Chiar are importanta?
-De regula ​ i​mi place sa stiu cu cine discut.
-Vezi tu draguta, graba-i un pacat al vostru, al celor ​ceva ​mai ​juvenili​. Avem o intilnire de convenienta, purtam un dialog care nu ne obliga decit la putina sinceritate caci altfel n-ar mai fi dialog ci manipulare si facem timpul sa lucreze pentru noi in aceste momente. Si-apoi lasam restul in grija lui Dumnezeu. Ce zici? … Cu ce ma ajuta daca stiu cum ti-e viata? Cu ce te ajuta pe tine, spre exemplu, sa-mi stii povestea? Cu absolut nimic. Totul e atit de simplu insa atit de generos pus noua la dispozitie de viata asta incit ne pierdem in detalii fara importanta.
Ii priveam fata expresiva, brazdata de liniile vremurilor si incercam sa adaug putina istorie unui chip care nu-mi spunea nimic. Ma facea doar sa-i respect ​si mai mult ​parul alb si sa incep sa admir un spirit inca tinar si dinamic. Era inteligenta fara indoiala si amanuntul asta imi stirni curiozitatea si mai mult. 
Femeia chicoti usor, privindu-ma.
-Ce te mai framinti !
Am luat o gura de ceai incercind sa-mi maschez fisticeala.
-Cind spui despre un an ca a fost bun sau rau, nu te raporta doar la un anumit anotimp sau o anumita perioada a lui. La fel e si cu oamenii. Nu-i judeca dupa o discutie sau dupa ​o ​aparenta. De cele mai multe ori, cel care traieste simplu e mult mai generos decit ai crede. Si e si mai fericit.
-De ce credeti asta?
-Pentru ca fericirea e apanajul celor care au simtit gustul umilintei si-al durerii. 
-Si credeti ca cel pe care-l doare e neaparat si fericit?
-Da, pentru ca durerea te face mai uman. Stiu ca ai dubiile tale insa-mi vei da dreptate. Cindva…
Incepuse sa-mi placa ceaiul cu aroma nedefinita, insa cu un perfect gust dat de mixtul dintre amar, dulce si acru.
-Socializarea merge si la un ceai de sunatoare, nu? ma aud intrebind.
-E doar un pretext pentru a incepe o conversatie de bun simt.
-O conversatie de bun simt…hmm…nu m-as fi gindit s-o definesc in felul asta.
-Nu. Probabil ca tu ai fi numit-o..interesanta si atit. Mare diferenta insa!
-Asa este.
-Ti-ai pus vreodata intrebarea: ce e mai important, momentul sau gindul?
-Ma tem ca nu inteleg…
-Scuza-ma copila…ma ia valul citeodata.
Si octogenara care ma invitase la un ceai de plante chicoti scurt apoi isi puse pe nas o pereche de ochelari cu rama rotunda. Rostul nu-l intelegeam pentru ca ea, clar nu avea de gind sa citeasca. Din contra.
-Vreau sa te vad mai bine. Am senzatia ca esti undeva departe.
-De ce m-ati invitat la ceai?
-Este a doua intrebare la care nu stii ce raspuns vei primi. Esti si curioasa dar, undeva​,​ acolo in adinc, esti neincrezatoare si​ tematoare.
-Dumneavoastra n-ati fi ?
-Daca as avea anii tai, da. Acum, la cei optzeci de ani ai mei, nimic nu ma mai impresioneaza cum nimic nu ma mai poate face sa ma tem de ceva.
-Chiar prin atitea ati trecut?
O umbra trecu peste fata femeii. 
-Hai sa mai bem un ceai​ !
Si, cu obisnuita(deja stiuta) plutire intre real si imaginar, Natalia imi reumplu cana cu lichidul care incepuse sa-mi placa. Isi reumplu si cana ei apoi ofta scurt privind ceva, undeva, in spatele meu. Si-as fi platit in aur tacerea care spunea fara cuvinte o poveste pe care-o banuiam a fi speciala.
– Nu te agita draguta! Bucura-te de clipa asta care-ti ofera compania unei octogenare care stie sa faca un ceai perfect. Si stii ca am dreptate…Daca s-ar inventa o masina a timpului care sa dea timpul inapoi, ce moment al vietii ai vrea sa retraiesti ?
Franchetea si neobisnuitul intrebarii ma luara prin surprindere.
– Nu m-am gindit la asta pina acum dar cred ca as vrea sa fiu iar copilul vacantelor de vara.
-Ai amintiri placute din acea perioada ?
​-Fireste ca da. Dumneavoastra ce-ati alege ?
– Cred​ ca anii maturitatii. Atunci am avut singura perioada in care viata nu si-a ascutit prea tare coltii pe spinarea mea. E interesant nu? Omul alege doar fericirea si implinirea ca posibile trairi de viata insa nu stie ce sa faca cu ele atunci cind le poseda.
-Ma intrebam daca as schimba ceva daca ar trebui s-o iau de la capat…Si nu stiu ce as face. Dumneavoastra ?
-Vezi ca acum imi placi ? Asa te vreau copila…
Mai sorbi o gura de ceai apoi isi scoase ochelarii. Abia atunci am vazut verdele inca verde al ochilor ei extraordinar de frumosi. Si-am avut senzatia ca timpul s-a oprit in loc. Abia soptit, glasul plutea intre noi.
– Daca ar fi sa-mi aleg un moment de viata cred ca as alege pur si simplu o alta viata, una dintre cele citeva prin care am trecut pina acum. Mai am inca vreo doua de trait.
-Ati avut vreo experienta in sensul asta?
-Am visat pur si simplu. Si mai am inca pacate de ispasit… hahaha, cred ca te-am ametit cu nebuniile mele.
-Chiar defel… Mi-ati stirnit curiozitatea.
-Ma impingi la a pacatui, draga mea.
Am ris usor.
-Eu sunt cel mai inofensiv companion de discutie, doamna Natalia !
-Hai sa ne lamurim intr-o problema, spune-mi Natalia, da ? Lasa protocoalele astea desuete pentru snobi.
-De acord! Deci ?
-Deci ?
-Nu-mi povestesti ce-ai visat ?
-Nu. Si n-are rost sa te dezumfli ca un balon de sapun… Practicile astea sunt pentru cei care stiu ce inseamna pentru ca, inevitabil, se ajunge la intrebari care pot sa faca si rau. Am trecut si prin episoade de hipnoza ca sa reusesc sa trec peste tot ce viata mi-a pus cu darnicie in fata. Insa, fara intrebarile pe care ni le adresam pierdem farmecul si ineditul experientelor. Raspunsurile sunt irelevante, zic eu.
-Experientele anterioare probabil ca sunt baza a ceea ce suntem azi.
-Nu e probabil ci sigur.
Femeia se ridica din fotoliul ei si merse la biblioteca imensa care trona in incapere. Scormoni printre rafturile imensului dulap incarcat cu volume vechi dar exemplar pastrate si lua o carte. Se intoarse spre mine si mi-o intinse.
-Cind o sa-l vezi vei intelege.
Nu era o carte ci o caseta inregistrata.
-Banuiesc ca nu trebuie sa intreb ce contine.
-Banuiesti bine draga mea. O sa vezi!
Se aseza cu greu in fotoliu apoi un frison ii scutura corpul mignon.
-Cred ca va trebui sa ma scuzi, sunt obosita.
-Va pot ajuta cu ceva ?
-Cu nimic. Poate doar cu un cuvint de bine spus si pus acolo sus. Atit si nimic mai mult.
-Ma bucur ca v-am intilnit, cum ma bucur pentru discutia avuta.
-E reciproca toata chestia asta draga mea. E reciproca.. Hai du-te, trebuie sa merg si eu sa-mi odihnesc oasele mult prea batrine.
I-am luat mina si i-am sarutat-o.
-Multumesc, Natalia!
Un gest simplu, o fluturare a aceleiasi palme mici, ca un ramas bun, fu tot ceea ce femeia imi oferi la plecare. Am parasit casa cu un vag sentiment de regret si cu senzatia certa ca pe Natalia n-o voi mai vadea.
 
Doua saptamini au trecut de la vizita care inca ma surprindea prin ineditul ei. Doua saptamini au trecut de cind nu reuseam sa vad filmuletul Nataliei. Si asta nu se intimpla din lipsa timpului ci din lipsa acelei dispozitii pe care o intuisem necesara a fi acolo, in acel moment. Doua saptamini trecusera de cind, zi de zi, luam acelasi autobuz, din aceeasi statie, urmind acelasi traseu, insa, pe Natalia n-o mai intilnisem. Treceam prin fata casei ei privind geamurile acoperite de draperiile grele, de brocart, nestiind cum sa fac sa ajung iar inauntru. Presimtirea avuta la despartirea de octogenara sprintara mental se pare ca se adeverea. Si certitudine fu atunci cind, intr-o dupa-masa de toamna ploioasa, ma cauta una dintre colege rugindu-ma s-o insotesc la un eveniment, neplacut ei dar si mie, nu in ultima instanta. Funeraliile unei matusi . O cursa contra cronometru(parca) a fost toata ceremonia religioasa, cursa insotita de-o ploaie grea si deasa cum rar avusesem in ultimii ani. O cafea fierbinte, sorbita mai apoi pe indelete(in cabinetul incalzit gratie colegului ce-mi imprumuta radiatorul lui) alaturi de-o tigara mentolata si-o poveste care-mi facu lumina printre multele nedumeriri. 
Aduceri aminte care ma faceau sa ma gindesc la oameni si timpuri demult apuse. La evenimente care au marcat existente. Vizionam filmuletul Nataliei cu gindul la acea femeie pe care-o vedeam pe ecran. Frumusete exceptionala de o finete fara egal, cu alura si mers de regina.
In acel moment, in cabinet intra colega pe care-o insotisem la funeralii. Ramase cu privirea agatata de imagini in timp ce vocea i se schimba treptat.
-De unde ai asta?
-Mi-a dat-o o cunostinta.
Se lasa sa cada in fotoliu si-si acoperi fata. O priveam mirata nestiind ce mama saraciei se intimpla.
-Dar ce are filmul asta? Tu o cunosti pe Natalia ?
-Natalia isi zice? Hai sa-l vedem pina la capat si vorbim dupa, ce zici ?
-Ok. Pune-ti o cafea sau un ceai. Tigari ai aici… i-am zis in timp ce-i intindeam pachetul.
M-am asezat mai comod in fotoliul meu si-am inceput sa privesc cu interes scenele de razboi care fusesera inregistrate pe pelicula. Abia intr-un tirziu am inteles ca Natalia era personajul principal. Dama de companie a ofiterului care conducea lagarul de exterminare, femeie-victima, mama cu o copila agatata a frica de tunica ei de prizonier, animal ca un fugar haituit de semenii sai. Priveam toate scenele inregistrate a marturie pe pelicula veche si nu gaseam intelesul si rolul meu in toata povestea Nataliei. Ce cauta filmul asta de arhiva in ograda mea ? Cu ce scop mi-l daduse cea care, mai mult decit evident, traise cosmarul unui razboi in conditiile alese de ea insasi? 
Si-am vazut aceeasi femeie, citeva cadre mai departe, purtind un copil mic in brate, un nou-nascut pe care-l alapta la un sin frumos la care ofiterul se uita lung. Un sarut lung depuse barbatul pe acel sin pentru a mingiia tandru, mai apoi, capsorul mic al baiatului care sugea linistit. 
Multe erau de neinteles cum, la fel de multe puteau fi intelese mult mai usor daca nu incercai sa le deslusesti adincul. Incet-incet, incepu sa se faca lumina in capul meu si-am inteles ca Natalia si-a salvat practic copiii acceptind rolul de metresa. In acel moment, glasul obosit al colegei mele pluti plat pina la mine. 
-Sunt evreica, ca origine. Femeia pe care tu o vezi aici e mama mea.
Mina in care aveam cana cu ceai incepu sa-mi tremure. O priveam pe fata din fata mea si chipul ei nu ma lasa sa merg dincolo de aparenta unui calm care nu promitea nimic bun.
-Eu sunt copila care trebuia sa se ascunda in dulap cind venea ofiterul in vizita pentru ca el nu suporta copiii in preajma, eu eram copila care ma uitam, de undeva de sus, la majoritatea prizonierilor care erau niste schelete ambulante. Noi eram oarecum privilegiate, ei nu aveau ce minca, nu aveau medicamente daca se imbolnaveau, nu aveau haine de schimb si puteau a excremente. Am intrat odata intr-una dintre baraci. Curgea diareea de la paturile de sus peste cei de jos. Cred ca aveau dizenterie. Nici acum nu am uitat mirosul pe care l-am simtit acolo… La sala cazanelor in schimb nu aveam acces. Acolo erau dusi majoritatea copiilor si-a celor batrini si bolnavi. Nu mai are rost sa-ti spun ce se intimpla cu ei… 
Mala, dupa o experienta de genul asta nu mai esti om. Cel mult ramii pe linia de plutire.
-Tu ti-ai spus vreodata, ca voi sunteti adevaratii supravietuitori si nu noi, ceilalti ?
-Nu stiu ce credeti voi dar eu inca traiesc cosmarul acelor ani … pentru ca ani am stat acolo pina la eliberare. Inca simt aroma ceaiului de sunatoare pe care-l bea ofiterul de cite ori venea la mama. Si era tot una dintre zilele in care se bea ceai de sunatoare cind mama a nascut baiatul, copilul ofiterului si parca timpul se oprise in loc. Toti erau adunati in jurul evreicei care nastea copilul sefului. Si medicul lagarului a fost prezent, nimeni altul decit un alt prizonier dar cu un statut ceva mai aparte pe acolo. Tot atunci mamei i se scoase uterul si anexele. Scopul nu l-am aflat niciodata. Oricum, cred ca pentru mama a fost o binecuvintare. Nu-si mai facea griji pentru ce avea sa se intimple.
Ce sa-ti mai spun Mala? Inca imi vine sa ma arunc in coltii ciinilor de paza atunci cind simt o pipaiala ceva mai indrazneata. De multe ori ma gindesc cum dracu de n-o iau razna de-a binelea cind imi amintesc fiecare secunda a violului la care am fost supusa de catre prietenul ofiterului, un alt ofiter de-al sistemului.  Si, de si mai multe ori, cind vad nadragi de barbati in fata ochilor imi vine sa vomit.
Lamureste-ma totusi, cum ai ajuns tu in posesia filmului? Eu am stiut de existenta lui insa nu l-am gasit. Nici prin intermediul avocatului nu am reusit sa-l scot de la mama.
-Natalia mi l-a dat. Am fost la ea intr-o zi si, atunci, pur si simplu mi l-a dat.
-Hmmmm…inca una dintre ciudateniile ei desi a avut ea ratiunile ei cind ti l-a dat. Sunt sigura de asta. Nu am vazut-o de zece ani, stiai asta?
-De ce ?
-Ne-am certat cind i-am spus ca vreau sa ma casatoresc cu Hans si nu si-a dat acordul.
-De ce ?
-Habar n-am.
Aruncam un ochi in film si-n acel moment am vazut ceva ce mi-a atras atentia in mod deosebit.
-Tu vezi ceva ? am intrebat-o pe fata.
Incremenise cu ochii pe ecranul playerului. Circumcizia baiatului se practica in conditiile de atunci urmata fiind de un alt procedeu prin care nu am inteles de fapt ce s-a vrut a se face. 
-E semnul cu care mama l-a insemnat pe fratele meu. Cred ca banuia ca ii va fi luat.
-Ce semn e?
-N-am stiut si nici n-am aflat decit ca ar fi un fel de stea in cinci colturi. Nu se vede de aici…
Asta se si intimplase. Baiatul ii fu luat cu putin timp inainte de ziua unei eliberari mult asteptate, zi in care Natalia si fiica ei au fost eliberate de americani.
-Ti-ai mai reintilnit fratele?
-Nu. Nu mai stiu absolut nimic de el. Cred ca nici mama nu stie.
-Ce-a urmat?
-Reintoarcerea intr-o tara devastata si incercarea de-a readuna ce-am avut. Tata murise in alt lagar, matusile si unchii erau imprastiati si ei in lumea larga. In fine, am supravietuit amindoua. Ea era inca o femeie foarte frumoasa. Si-a gasit repede sot, un secretar de partid de la nivelul central. Singura chestie pentru care eram multumita era faptul ca aveam ce minca si imbraca in rest nu ma interesa de soarta lor. Aveam bani si tot ce-mi doream. Nu aveam insa fericire. Nu stiam ce inseamna asta. Peste ani, am gasit un baiat cu care am vrut sa ma casatoresc, a fost singurul ale carui atingeri le acceptam. Din pacate am intimpinat refuzul mamei. Atunci, dupa ce m-am despartit de Hans, am plecat de la mama. N-am mai cautat-o, nu m-am mai interesat de soarta ei. Mai aflam cite ceva de la citeun cunoscut. Restul a fost tacere, pina azi.
In tacere ramaseseram amindoua in acel moment. Pe ecran rulau acum imagini inregistrate mult dupa ce razboiul se incheiase. Imagini care-mi aratau o Natalie inca capabila sa faca capetele sa se intoarca dupa ea, la bratul unui barbat destul de prezentabil alaturi de-o fata parca cazuta direct de pe scena de la Woodstock si-un baiat blond cu niste ochi albastri a caror privire trecea dincoace de ecran.
-Hans, fostul-viitor sot sau cum sa-i spun, viitorul-fost sot ?
Telefonul suna spargind linistea din cabinet. Fata raspunse apoi se ridica din fotoliu. Imi facu un semn si iesi. Am ramas privind lung in urma ei, gindindu-ma la viata asta care ne adusese fata-n fata, la coincidenta intilnirii cu Natalia, la extraordinara experienta la care asistasem in ultimul timp. Si-n acel moment, un amanunt din filmulet imi atrase iar atentia. Un gest al femeii ma tintui in fotoliu, cu tigara uitata neaprinsa in coltul buzelor. Natalia arata discret spre mina baiatului, la semnul ca o aducere aminte, steaua cu cinci colturi  care era tatuata deasupra incheieturii. Impulsul de moment ma facuse sa pun mina pe telefon ca s-o chem pe fata sa vada si ea insa, ceva m-a oprit. Nu stiam ce, dar am stiut ca nu era momentul dezvaluirilor acum. 
Sau …sa fie tocmai acum momentul acelui moment pe care Natalia il alesese din lumea ei, ca martor al unui adevar ascuns de vreme si vremuri ? Adevar ascuns de vreme si vremuri sa fie intelesul stelei in cinci colturi si-al ceaiului de sunatoare ?
 
*
 
(Materialul merge catre Clubul Mirelei. )
 
 

15 păreri la “Natalia

  1. Wow! Chiar m-a ținut în scaun povestea asta. Sigur, la început mi s-a părut că vrei să povestești despre o bătrânică simpatică și mă gândeam că nu exagerezi când dai o anume inteligență personajului, tocmai fiindcă și soacra mea e la fel de în vârstă dar încă este vie și neplictisită ori depășită de situație. Dar mi-a plăcut și cum a decurs povestea. Însă sunt unele lucruri pe care nu le înțeleg: ce problemă ar fi avut bătrâna să-i recunoască direct fiicei cine este Hans?

    Apreciază

    • Mitzo, am fost tentata de dragul povestii ca sa intervin si sa dezvalui relatia care exista intre ei toti.. insa, am lasat povestea asa cum a fost ea la vremea aceea si cum inca este. Am inteles ca ar fi fost si-o legatura mama-fiu ceva mai ‘aparte’ inainte de-a aparea fiica in viata lui Hans… Multe intimplate datorita unor conjunturi aparte.
      As fi vrut sa fie mult mai lunga povestirea insa e prea mult pt. un blog… asa ca, am rupt un fragment din niste vieti care si-au construit cum au putut drumul.
      Sarumina pentru citire!

      Apreciază

    • Asta era vorba si crezul ei la momentul acela: durerea te trimite spre fericire. N-am prea inteles atunci, insa…acum am ajuns sa-i dau dreptate.
      Probabil ca e un fel de extrapolare a patimilor sfinte care inalta spre divinitate, nu stiu, zic si eu…

      Apreciază

      • Nu știu ce să zic despre patimile sacre, deși înclin să creez o legătură similară. Vine un moment nenorocit în viață când îți dai seama că o să te doară al dracului până o să reușești să-ți ții sufletul în brațe, însă vine prea repede și nu prea apucăm să ni-l mai ținem. Noroc că ne ține cineva aici Iubirea, frații, părinții, copiii ș.a.

        Apreciază

  2. M-a impresionat in mod deosebit aceasta poveste… Una dintre nasele mele de botez a scapat de „exterminare” pentru ca a fost aleasa sa fie… metresa… A avut o fata, cu ofiterul respectiv… Nașul meu – sotul ei (care nu-i ofiterul acela, evident) e un om minunat! Povestile nasei m-au facut sa vad altfel viata si oamenii – si eram, poate, prea mica pentru a fi trezita asa brusc… Sau, poate, a fost momentul potrivit.🙂

    Apreciază

    • Pentru mine, mereua intrebare era legata de supravietuire si acceptare a realitatii. Greu de explicat, greu de acceptat. Cred ca toate vin exact la momentul potrivit.
      Fascinanta trebuie sa-i fi fost si povestea nasei tale…

      Apreciază

  3. In zona mea natală, Sătmar, intre 1940 si 1944 hortistii au aplicat evreilor legile naziste; nici etnicii români n-au fost niste ingeri: au devastat casele celor deportati…
    Imi amintesc de insinuari intre familii, prin anii ’60-70,despre care a furat mai mult din casele evreilor; atunci mi se parea ca se vorbeste, fara rost, despre antichitate; in realitate, trecusera de la evenimente mai putin decat ne desparte anul 2014 de „revolutia” din ’89….

    Apreciază

    • Am citit mult despre ceea ce s-a intimplat in acei ani si crede-ma ca m-am gindit la cei care au supravietuit ca la adevarati martiri. Si intrebarea pe care am pus-o a fost: cum de n-au luat-o razna trecind prin ce au trecut ?

      Apreciază

  4. Pingback: Despre ceai « Daurel's Blog

  5. Am așteptat cu mare drag povestea ta, Mala dragă, dar am amânat lectură căci am cam fost pacientă la stoma în ultima vreme…Dar acum am savurat fiecare rând, frază, cuvânt!
    E atât de necesar să ne amintim, e atât de uman să nu se mai întâmple niciodată, e atât de imperios obligatoriu să veghem ca nimeni, nici azi și nici mâine, să nu mai sădească sămânță de război și nimeni să nu mai fie prizonierul celuilalt. Un ceai de sunătoare poate să readucă de undeva, dintr-un trecut lăsat, dar niciodată uitat, amintirea a ceea ce-a fost, ce-ai fost, ce-a făcut din tine ceea ce ești. pentru că, așa cum au spus mulți dintre cititori, viața a făcut-o pe Natalia să fie cu adevărat fericită.
    Mulțumesc pentru povestea de viață înfiripată în aroma amăruie-dulce-acrișoară a ceaiului povestit de tine, dragă Lăcrămioara!🙂

    Apreciază

    • Mirela draga, imi pare rau sa aud ca ai trecut prin momente mai putin placute…cel putin eu asa le consider.
      In privinta trecutului e mult de spus, e mult de adus aminte, e multa povara in amintiri. Si nu putem face un pas fara a nu ne aminti de ceea ce-a fost. Daca n-ar fi asa, n-am mai avea nici viitor. Eu asa cred. Si trebuie sa mergem numai inainte.
      Povestea Nataliei e mult mai ampla, mult mai adinca, insa, ceea ce e aici, hai sa spun ca e un soi de esenta.
      Ma bucur ca aduc la suprafata trecute vieti cu prezente (inca) trairi. Mi-e bine sa fac asta si nu vreau sa abdic de la obicei.
      Multumesc, Mirela draga!

      Apreciază

Ai ceva de spus ?

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s