Merele reginei (1)

imagesAtunci, în acea zi de mai, am intrat pentru prima dată într-un spital de psihiatrie. Şi primul om care mă întimpină cînd am trecut de cvasicunoscuta poartă a fost Feri, un ins mic de stat cu privirea crucişă şi cu şapca roşie îndesată pe ceafa masivă.
– Bună ziua, doamna! Aveţi bani ?
Trăsnită la vederea apariţiei de coşmar din faţa mea am început să caut febril prin buzunare. I-am întins hîrtiile pe care le  rătăcisem pe-acolo cînd făcusem plinul maşinii.
-Nu-mi trebe hîrtii doamna! refuză omul vîrînd un ochi curios şi-n geanta pe care-o aveam pe umăr.
-Dar şi aştia sunt bani …
-Nu-mi trebe hîrtii.
L-am oprit cu un gest scurt şi am căutat în geantă.  Am adunat un pumn de monede pe care i le-am întins. Le luă vădit satisfăcut şi plecă de lîngă mine nu înainte de-a mă blagoslovi cu nişte urări de bine.
– Să-ţi dea domnul sănătate, doamna, ţie şi la familia ta !
Abia atunci am văzut că bărbatul avea în fiecare mînă cîte o plasă plină şi îndesată de… cine ştie ce. Şi-n mersul lui greoi am recunoscut ceva din bolnavul cu retard. Mi-am făcut cruce şi-am intrat rapid în primul pavilion ce-mi răsări în cale. Şi-am început să citesc inscripţiile de pe uşi. Cînd am găsit secretariatul am bătut cuminte la uşă şi-am intrat. O femeie ţăcănea ceva la o maşină de scris. Îmi aruncă, pe deasupra ochelarilor cu lentile groase, o privire scurtă apoi îşi continuă activitatea.
– Ce doriţi ?
– Îl caut pe domnul director.
– Este la raportul de gardă. Mai aşteptaţi.
Monotonia dialogului şi-a încăperii  îmi provocă subit o reacţie de nelinşte ce mă făcu să scot pachetul cu ţigări. I-am întins una femeii iar ea, surprinsă, o acceptă şi şi-o aprinse. Mi-am aprins şi eu una ducîndu-mă lîngă fereastra deschisă. Miros proaspăt de răşină îmi invadă plămînii şi-abia de la un timp am văzut, undeva în depărtare, munţii care mă făcuseră să accept oferta.
– Ce frumoşi sunt…  m-am auzit şoptind.
Femeia mă privi lung printre rotocoalele de fum alb.
– Ce poate fi frumos aici? Cinci blocuri, tot atîtea crîşme, spitalul ăsta şi cîteva case. Atît şi nimic mai mult.
– Dar munţii ăştia… !
– Da, munţii ăştia!
Şi chipul femeii se împietri. În uşa încăperii stătea un bărbat între două vîrste. Îmbrăcat într-o tunică albă, de spital, cu o calmitate a feţei ce mă frapă mă ţintui cu o privire albastră ce mă făcu să  mă simt ca la şcoală. La naiba!
– Mi-ai terminat situaţia?
– Imediat domnule director.
Am tresărit şi-am stins ţigara. I-am întins mîna şi m-am prezentat:
– Sunt Panait. V-a sunat doctorul Chiriac.
Directorul îmi strînse mîna apoi mă invită scurt în biroul lui. Cu un gest la fel de scurt îmi arătă un fotoliu în care deja mă lăsasem să cad fără a mai aştepta invitaţia. Pentru moment am închis ochii şi-aş fi vrut, atunci şi acolo, o cadă plină cu apă caldă.
– Obosită…
– După şase ore de condus vă imaginaţi cum visez acum, cu ochii deschişi, o cadă în care să mă răsfăţ. Noroc că am avut doar o singură pană.
-Vă pricepeţi ?
– La cratiţă nu-s bună, aşa că trebuie să compensez cu ceva. Aveţi o voce atît de calmă şi de caldă încît mă faceţi să moţăi în fotoliul ăsta, domnule director!
Un surîs amuzat întinse expresia aparent calmă a feţei bărbatului.
– Mi-a spus Chiriac la ce să mă aştept. O cafea ?
– Credeam că nu o mai oferiţi şi bineînţeles că n-o s-o refuz… iar doctorul Chiriac are prostul obicei de-a-i vorbi pe semeni, de bine, doar în lipsa lor.
Diretorul începu să rîdă apoi îmi făcu o cafea. Şi gesturile lui împrumutau parcă ceva din ritualul de sacralizare al semănatului secarei.
– Mă priviţi ciudat.
– Îmi amintiţi de Africa.
– De ce ?
– Acolo am văzut un grup de femei care practicau un totem, un fel de ritual al semănatului secarei. Şi gesturile dumneavoastră seamănă cu ale lor.
– Încă se mai practică agricultura sacră ?
– Mai ales acolo. Nu ştiu ce să zic dar, parcă şi Dumnezeu ţine cu oamenii aceia.
– Adaptarea la mediu, draga mea.
– Credeţi în magie ?
– Absolut deloc.
– Păcat.
– De ce aş face-o ?
– Înseamnă că nu aţi trăit evenimente în care să fie invocate forţe telurice. Nu vă puteţi închipui ce efect au toate astea asupra unui ins, hai să-l numesc ateu!
– Cred că intrăm pe teritorii care nu ne aparţin ca manifestare profesională.
– De ce să nu căutăm şi dincolo de aparenţe ?
– Credeam că doar psihiatrii caută dincolo de întrebări.
– Mă tem că insul din mine şi din dumneavoastră minimalizează un adevăr relativ simplu şi la îndemănă.
– Încerci să mă aduci la un numitor comun ?
– Departe de mine gîndul. Într-o bună zi o să vă proiectez o peliculă.
– Mă faci curios.
– S-a întîmplat în America Latină, într-un sat minuscul, uitat de Dumnezeu pe un virf de munte.
– Văd că ai umblat mult…
– De cînd mi-a murit soţul n-am făcut altceva decît să colind pămîntul ăsta mare.
– Aşa pur şi simplu ?
– Caut răspunsuri la întrebările mele.
– Şi-ai găsit ?
– Dumnezeu ştie cînd voi găsi răspunsul la cele mai multe dintre ele.
– Sunt prea personale întrebările sau se pot împărtăşi şi altora ?
– Văd că practici o terapie al naibii de neconvenţională, doctore.
– Sunt psihiatru.
– Astea nu-s întrebări de psihiatru.  Prea tai în suflet cu ele…
– Nu prea crezi în culoarea roz.
– Viaţa n-o colorez defel în culoarea asta.
– De ce ai ales locul ăsta ? Chiriac mi-a spus că eşti un chirurg al naibii de bun.
 L-am privit pe bărbatul din faţa mea şi-abia atunci am văzut că avea ochii albaştri, ca ai lui Cătălin.  Un frison mă făcu să mă strîng în mine. Am sorbit o gură din cafeaua ce se răcise în faţa mea şi mi-am aprins o ţigară.
– Ai ochi frumoşi, doctore. Ai lentile de contact ? N-aş crede.
– Să încerc să răspund eu la întrebarea mea ?
– Ar fi mai bine? Apropo, cînd pot vedea renumita voastră sală de operatii ? Chiriac mi-a spus că sunteţi la nivel de clinică şi zău dacă nu m-au ros invidia şi curiozitatea cînd am auzit.
– Adevărat. Acum dacă vrei, te conduc s-o vezi.
– Perfect.
Am băut restul de cafea şi mi-am luat geanta. L-am urmat pe director pe culoarele care miroseau a proaspăt, am intrat într-un pavilion ceva mai mic şi ne-am oprit în faţa unei uşi pe care scria: SALA  DE  OPERAŢII. Bărbatul deschise uşa grea invitîndu-mă totodată să intru. Şi-n următorul moment strălucirea inoxului şi-a nichelului mă orbi. Cred că mimica mea făcea toţi banii în acel moment deoarece directorul începu să zîmbească hîtru în timp ce mă privea cum fluieram admirativ şi măngîiam toată aparatura ce-şi dezvăuia frumuseţea în faţa mea.
– Îţi place ?
– Hmmm…dacă-mi place! E dumnezeiască! Cine e binefăcătorul ? Bănuiesc că nu ministerul că el e veşnic cu lipsuri.
– E mîna şi bunăvoinţa unui industriaş al cărui băiat mi-a fost pacient, plus salariul tău pentru două sute de ani de acum încolo.
– Atît vrei să mă ţii în preajma ta doctore ? Sunt greu de suportat…
– Lasă asta în seama mea, tu doar acceptă.
– Aparatură ca asta am avut doar la Londra. Chiriac nu ştie ce-a pierdut.
– Chiriac e medicul cetăţii, n-ai înţeles pînă acum ? Tu poţi să fii fericită.
– Într-un anume fel să ştii că sunt. M-am aşteptat să găsesc un ceva mai puţin mîncat de rugină…
– Şi cu magia cum rămîne ?
– Asta de aici cum o numeşti ? Ştii doctore, mă faci să cred că eşti un alchimist al secolului al optulea.
– Cu tine n-o scoate omul la capăt ?
– Asta-mi zicea şi Cătălin.
Şi cu mişcări bruşte am stins ţigara.
– Cine e Cătălin ?
– A fost soţul meu.
Am ieşit din sală cu ciudatul gînd că golul din mine nu se va umple niciodată. Privindu-l pe doctor am avut senzaţia că brusc îmbătrînise.
– Unde o să stau eu ?
– Imediat îţi arăt…
Am parcurs un alt coridor apoi, în faţa ochilor mei miraţi se deschise un apartament dotat pînă-n cele mai mici detalii.
– Aici?
– Exact.
– Tot donaţie ?
– Bineînţeles.
Am lăsat geanta să-mi cadă într-un fotoliu şi eu m-am prăbuşit în altul.
– Acum te las să te  odihneşti. Facem mîine formele.
– Trebuie să-mi aduc bagajul din maşină.
– Ai timp şi pentru asta.
Şi doctorul ieşi din cameră şi închise încet uşa în urma lui.
Priveam noua mea casă şi, pe moment, mi-am pus la îndoială adaptarea la mediu, adaptare atît de invocată de director. Dar, cînd mi-am amintit de casa mea din Africa, o colibă acoperită cu paie si bălegar, am zîmbit bine dispusă. Şi-am adormit rapid şi-am visat ochii albaştri ai doctorului. Albaştri ca ai lui Cătălin.
*
(va urma)
*

9 thoughts on “Merele reginei (1)

  1. Pingback: Dare de seama (3) « Daurel's Blog

  2. Pingback: Merele reginei (3) | lt.mala

  3. Pingback: Merele reginei (4) | lt.mala

  4. Pingback: Merele reginei (2) | lt.mala

  5. Pingback: Merele reginei (5) | lt.mala

Ai ceva de spus ?

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s