Merele reginei (4)

mar5 

-Nu mai spui nimic ?
Am tresărit.
-Mă gîndeam la existenţa divină, la Dumnezeu. Ţi-am spus că eşti un bun psihiatru?
-Nu mi-ai spus motivele pentru care ai venit aici.
-Ţii neaparat?
-Da.
-Ai la îndemînă şi alte mijloace curative?
-Materia şi spiritul sunt două mijloace care-ţi sunt la îndemînă. Dacă le ştii limbajul atunci reuşeşti.
-Nu-mi plac filozofii, doctore… Să ştii că n-am crezut că voi mai putea vreodată să vorbesc la persoana întîi. Cu atît mai mult despre ceea ce s-a întîmplat. Îţi mulţumesc.
-Oricînd la dispoziţia ta.
-De ce o faci?
-Pentru că un ”chirurg de mîna întîi” n-o să mai am prea curînd în spitalul meu.
Îl priveam pe bărbatul care-mi deschidea portiera maşinii şi mi-am dat seama că, în acel moment, era un om trist. De ce oare? Mi-era teamă să-l întreb. Am închis ochii încercînd să mă destind pe drumul de întoarcere dar, involuntar, mi-am amintit de prima seară cu Cătălin. O seară magică petrecută în compania pletelor lui creţe şi-a umorului debordant, caustic dar şi jovial. O seară perfectă petrecută într-o barcă care plutea calm pe suprafaţa lacului. O seară în care am înţeles că mă îndrăgostisem pentru prima dată în viaţa mea.
După două săptămîni, Cătălin mă prezentă părinţilor lui. Atunci am înţeles pe deplin expresia ”să-ţi cadă ceru-n cap” pentru că, tînărul inginer Cătălin Stamate nu era altul decît fiul profesorului meu, Augustin Stamate. Şi, pentru ca totul să fie complet şi perfect, bătrînelul mă luă în braţe şi mă îmbrăţişă lung, şoptindu-mi:
– O ironie a sorţii, nu ?
Cătălin începu să rîdă acompaniindu-şi tatăl, doamna Stamate ne privea nedumerită iar eu simţeam că mă sufoc cu un nod care brusc se opri în gîtul  meu.
Peste două luni ne căsătoream. Înainte de căsătorie, profesorul avu cu mine o discuţie amicală, discuţie pe care am înţeles-o la mult timp după ce, tot ceea ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat.
-Cătălin e posesiv, draga mea. Va trebui să faci compromisuri, va trebui să ştii cum să lupţi ca să fie totul bine. Dar, dacă stau bine să mă gîndesc, cred că ţi-am mai spus-o, tu te joci cu focul.
Replica mea veni instantaneu:
-M-ai ştiut vreodată altfel, profesore?
Doar mai tîrziu, mult mai tîrziu, am rememorat totul şi-am împărţit pe bucăţi filmul acelui dialog. Şi-atunci am înţeles de ce, anii bărbatului devenit în acel moment, brusc, mult mai bătrîn, i-au confirmat spusele.
Cătălin era într-adevăr posesiv. Nu accepta să mă împartă cu nimeni şi nimic. Nici chiar cu meseria care-mi cerea mult prea mult. Meserie pentru care am renunţat la aproape tot, familie, soţ, viaţă socială.
După un an începuse declinul. Iar Cristina, un fotomodel celebru, fusese începutul. Începutul sfîrşitului. Cristina!
-Cine e Cristina?
Am tresărit speriată şi l-am privit pe director.
-Gîndurile-ţi vorbesc cu voce tare, Andra.
-Cristina a fost un început doctore. Restul a venit de la sine. Şi în acest rest eu am avut partea mea de vină. Africa a fost doar închiderea cercului. Ai familie?
-Nu sunt căsătorit.
-Poate e mai bine aşa.
-De ce crezi asta?
-Pentru că într-o căsnicie dualitatea nu are ce căuta.
-Vorbeşti din experienţă proprie?
-Şi din experienţă proprie. Şi ştii foarte bine că atunci cînd ajungi s-o faci, poţi să tragi linie şi să-ncepi să aduni. Iar eu n-am fost bună la matematică niciodată.
-Uite că am ajuns.
-Ştii că mă simt goală? Parcă nu ştiu ce să fac, încotro s-o apuc. Mai că-mi vine să-l bănui pe Chiriac că m-a trimis aici pentru tratament nu pentru muncă.
-Ai auzit de ergoterapie?
-Terapia prin muncă????
Doctorul începu să rîdă. Se aplecă spre mine şi-mi şopti ceva ce nu înţelesesem.  Am ieşit amîndoi din maşină şi-n scurt timp am fost în apartamentul meu.
M-am lăsat să cad în fotoliu şi-am aprins o ţigară.
-Am picioarele de plumb doctore.
-Ştiu. O să-ţi treacă. Te las să te odihneşti?
-Nu. Parcă aveam un plan… Hai, fă-te şi tu comod.
Mi-am dezbrăcat puloverul gros şi-am ieşit din cuibul fotoliului. Am luat două căni.
-Nu fă cafea. O să ne aducă nişte ceai. Vine şi cina.
-Te-ai ocupat de tot???
-Privilegiul funcţiei.
-Eşti iubit în instituţia asta. Atît am reuşit să-mi dau seama pînă acum.
Un ciocănit se auzi în uşă. O femeie intră aducîndu-ne o tavă plină cu bunătăţi. Se retrase neauzit lăsîndu-mă să privesc năucă în urma ei.
-Brrr, am senzaţia că trăiesc în afara timpului.
-O să te obişnuieşti. Uite acolo playerul.
Am luat caseta, am vîrît-o în aparat şi-am dat drumul acţiunii să curgă.
M-am cuibărit pe covor întinzîndu-mi picioarele, am luat cana cu ceai aromat şi mi-am aprins o ţigară.
-Nu ştiu dacă o să-ţi placă ce-o să vezi…
-O să vedem…
Bărbatul îşi descheie cîţiva nasturi de la cămaşa orbitor de albă oferindu-mi o privelişte care mă înfioră. Un trup bine clădit şi păros mă făcu să mă gîndesc la multe, să-mi reamintesc multe. Mi-am mutat privirea pe ecranul televizorului, acolo unde, un război nedrept încă marca tragic destinele multora. Am revăzut acel sat uitat de Dumnezeu în munţi, cu acei oameni simpli în primitivismul vieţii lor.
Mimica doctorului se metamorfozase brusc. Rapid trecu de la neîncredere la nelinişte pentru ca, o reală anxietate să-i înăsprească liniile.
-Doctore, de ce nu te-ai căsătorit ?
Tresări apoi mă privi lung.
-Cînd viaţa ţi-e pe muchie de cuţit şi depinde de cîte-un teatru de operaţiuni militare nu prea mai vrei să complici şi viaţa altora.
L-am privit lung.
-Ai fost în armată?!
-Şi în armată. Mai întîi ca legionar apoi ca medic militar. Eram responsabil de moralul trupelor ca să spun aşa, dar am fost şi combativ cînd a fost nevoie.
Am închis ochii şi-am murmurat abia auzit.
-A avut dreptate doctorul Chiriac atunci cînd mi-a spus că noi doi o să ne tratăm unul pe altul.
Rîsul uşor al doctorului mă făcu să-l privesc iar lung.
-De ce ţi-a fost cel mai frică pe acolo pe unde ai fost, ca medic sau ca militar?
-De foame. Dar ţie ?
-O să rîzi doctore dar mie mi-a fost teamă să n-o iau naibii razna. La un moment dat nu mai simţeam nici frică, nici teamă, nici durere, nici foame. Doar nevoia acută de-a opera. Asta cred că-mi oferea adrenalina de care aveam nevoie pentru a uita. Începusem să nu mai dorm fără medicamente, nu mai aveam menstruaţie, vomitam ce mîncam. Uneori retrăiam experimentul Africa, alteori uitam cine sunt, cîteodată, parcă îmi venea să mă ascund după cocotierii ăia imenşi numai ca să nu văd ce se întîmplă în jurul meu. Tu ai trecut prin astea ?
-La mine a fost ceva mai simplu. Mi-am autoeducat creierul să facă ce vreau eu. Printre altele, am avut şi şansa unei pregătiri militare specifice în tabere speciale, undeva în Apuseni, aşa că…pot spune că doar teama de-a rămîne fără mîncare mă mai chinuia. Azi, dacă te uiţi în frigiderul meu o să-mi înţelegi fobia.
-Şi cu insomnia cum e ? Să nu-mi spui iar că n-ai timp pentru că nu te cred.
Tăcerea se lăsă grea între noi. Ochii lui albaştri treceau cu privirea dincolo de mine. Unde ? Doar el ştia. Glasul îi era însă la fel de calm ca întotdeauna.
-Mai visez, foarte rar, frînturi din incidentele armate, încă mai simt în nări miros de sînge proaspăt, încă mă dor rănile dobîndite în lupte chiar dacă totul e la nivel mental şi în vis. Stiu că nu e bine totul şi nici nu va fi vreodată. Cine a trecut prin aşa ceva, nu mai este el, cel de dinainte, indiferent de ce-ar spune unii şi alţii. Dar, m-am adunat, am cusut bucăţile unele de altele şi merg înainte. La urma urmei,trebuie să fiu capabil să-mi accept limitele, să-mi accept şi rănile şi incapacitatea de a înţelege iluzia în care trăiesc uneori. Şi să ştii că şi nenorociţii ăştia de aici au nevoie de un sprijin real.
-Uite, priveşte filmul… aici e sala de operaţii.
M-am revăzut cu masca pe faţă, zîmbind operatorului. M-am revăzut, mai apoi, lîngă un cocotier, cu bidonul de apă pe umăr, privind undeva spre cer. În secunda imediat următoare, coliba mea sărea în aer, dezintegrată în sute de bucăţi de stuf. Cel mai terifiant rictus se putea citi uşor pe faţa mea. M-am revăzut culcată peste corpul soldatului şi urlînd, într-o spaniolă empirică, celor din jur…
-Ce făceai acolo? şopti glasul doctorului.
-Hemostază cu propriul corp. Nu mai aveai ce să legi… El era paznicul meu. Era la cîţiva metri lîngă colibă, se pregătea să mănînce cînd a exlodat grenada. Ceea ce-a rămas din el a fost doar un trup ciuruit. La fel cum a fost şi Cătălin în Africa. Cerusem amîndoi să mergem în infernul de acolo. El genist, eu medic. Ca şi aici, şi acolo a explodat o grenadă. Rezultatul a fost acelaşi, un trup făcut şvaiţer de preamultele schije. Diferenţa a ţinut doar de şansă sau, habar n-am de ce. Soldatul a supravieţuit, Cătălin nu, ajungînd la cîteva zeci de metri sub nivelul oceanului. A fost dorinţa lui.
-De ce aţi mers acolo?
-Pentru a salva ceea ce mai rămăsese dintr-o căsnicie.

(va urma)

*

Merele reginei  (1)

Merele reginei (2)

Merele reginei (3)

Merele reginei (5)

4 păreri la “Merele reginei (4)

  1. Pingback: Merele reginei (5) | lt.mala

  2. Pingback: Merele reginei (1) | lt.mala

  3. Pingback: Merele reginei (2) | lt.mala

  4. Pingback: Merele reginei (3) | lt.mala

Ai ceva de spus ?

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s