Merele reginei (5)

 

 

-Dacă vrei să faci ceva, medicina are grijă să-ţi ceară să-i dai tot ce poate fi mai bun în tine. E al naibii de posesivă şi de capricioasă. Nu acceptă compromisul. Ei bine, eu am crezut în puterile mele şi-n destin. Dar, tot atunci a apărut Cristina, un fotomodel celebru la o firmă de parfumuri.

Eram la o petrecere şi-am primit un telefon ca să mă prezint urgent la spital. Am plecat lăsîndu-l pe Cătălin singur.  Din acel moment a început un fel de joc de-a baba oarba, joc ale cărui reguli eu nu le cunoşteam. Nu înţelegeam ce se întîmplă. Căsnicia se clătina, certurile se înmulţeau, de cîte ori începeam o discuţie cu Cătălin, parcă invariabil urgenţele îmi cereau prezenţa, necondiţionat. De la un moment dat, cînd începeam să discutăm, el ridica din umeri, se îmbrăca şi pleca aruncîndu-mi din vîrful buzelor cuvinte grele. Se dusese naibii toată comunicarea care existase la început sau, mă rog, care eu credeam că există. Cătălin îmi reproşa lipsa femeii de lîngă el, a femeii de care se îndrăgostise. Eu nu înţelegeam atunci la ce se aşteptase.  Abia mai tîrziu am priceput ce vroia el de fapt. Avusese un model în familie. Îl văzuse pe tatăl lui ce program avea şi tocmai asta am înţeles că nu ar fi vrut să se repete şi în ograda lui. E nasol de tot doctore, ştii ?

Tăcerea care se lăsase între noi spunea mult mai multe decît aş fi crezut. Pînă fu spartă de calmul din glasul bărbatului care deja, mă atrăgea obsedant cu pielea lui bronzată.

-Căsnicia e mai mult decît dragoste, n-ai înţeles ?

-Crezi ?

-Sunt sigur. Dragoste e, probabil, în primii doi ani. După aceea, dacă cei doi nu au un ceva anume pe care  să-l  construiască împreună, se duce totul de rîpă. Eşecul e asigurat. Ce-a urmat la voi ?

-Africa inevitabil sau invariabil, cu un război în care am crezut şi care am crezut că-mi va salva căsnicia. E nonsens ce spun dar aşa am simţit. Rezultatul îl cunoşti….. Uite, aici te rog să fii atent… Asta e coliba bătrînului care mi-a dat cobra. Priveşte locul. Nu-i aşa că e mirific? Încearcă să lărgeşti cadrul, închipuie-ţi stînci, cascade, brazi, acvile, ape, verde, mult verde şi linişte. Ceva atît de simplu dar atît de complicat de găsit. Filmuleţul ăsta l-a realizat transmisionistul nostru pe care am avut inspiraţia să-l iau cu mine atunci cînd am mers la coliba bătrînului. Bătrînul practica acolo un fel de magie neagră. Îşi provoca răni doar prin invocarea unor forţe demonice …  pentru mine practicile astea erau absolut de neînţeles. Crede-mă că filmul e la prima mînă, nu e trucaj. Priveşte-i abdomenul curat, fără vreo urmă de tăietură. Acum începe acel ‘blestem al sîngelui’ prin care poţi face rău cuiva chiar dacă persoana e la sute de kilometri distanţă. M-a îngrozit, crede-mă. Uite, acum se va automutila. Cînd fumul ce iese din ierburile ceremonialului e  alb va împlînta, într-o păpuşă, un ac de aur . Priveşte!

Am închis ochii nevrînd să revăd tăietura mare care-şi căsca zvîcnetul spre obiectivul aparatului de filmat. N-am vrut să mă revăd acolo privind calm, paradoxal de calm, acea rană care-şi exploda sîngele arterelor in toate colţurile colibei.

”-E mort bătrînul.

-Mort?

-Ai auzit bine băiete.”

Acum revăd chipul îngrozit al militarului care mă însoţea.

”-Hai să plecăm de aici, Andra.

-Trebuie să-l îngropăm. Nu-l putem lăsa vulturilor.

-Dar unde?

-Pe malul lacului.”

Acea procesiune de sacralizare a mortului am practicat-o ca un profan însă în cel mai conform ritual al ortodoxiei căci altul nu ştiam, ideea fiind una singură: Dumnezeu e unul şi atît. Iar acel simplu Tatăl Nostru a ţinut loc de orice predică sau tipar de ceremonie. Şi-n acel moment, după ce bătrînul fu îngropat, soarele ieşi de după nori şi aruncă asupra lacului cel mai frumos colorit al celui mai frumos curcubeu triplu pe care eu l-am putut vedea pînă atunci.

-Ştii doctore, am plecat atunci de acolo cu gîndul că am făcut ceea ce trebuia. Nu am putut să-l las singur în pustiu.

-Nu-i înţeleg gestul.

-Eu da. Odată, mi-a spus că el îşi va urma cobra în împărăţia visurilor dacă ea va trece marea graniţă prima.

-Dar de ce ?

-Cred că era un fel de relaţie paradisiacă între om şi animal sau, spus altfel, omul ca împărat al creaţiei. Greu de spus ce-a fost acolo. Eu l-am văzut pe bătrîn ca pe Proorocul Daniel  cu ai săi lei. Era în sălbăticie, fiarele în jurul lui care parcă-l ocroteau iar  îngerii erau undeva acolo sus veghind ca totul să fie aşa cum trebuie. Închipuie-ţi ca eu am colocatat cu cobra aia. Cum ? Habar n-am. Probabil era una dresată. Tot ceea ce s-a întîmplat în lumea aia nu poţi să raportezi la absolut nimic ca nivel de înţelegere. Iei totul aşa cum e fără a încerca să pricepi. Asta în cazul în care nu vrei să te apuci de studiat, la modul cel mai serios cu putinţă. În fine… Îmi spunea cineva, odată, că-mi place să mă joc cu focul.

-La fel faci şi aici? veni rapid întrebarea directorului

– Poate că şi aici. Ce fel de pacienţi ai în spital?

-O să-i vezi. În mare parte sunt bolnavi cronici. Paleta de diagnostic e destul de largă, schizofrenii, demenţe, depresii, samd. Cam asta e. Poate o să ţi se pară ciudat dar, ca nivel de dotare, clinica asta e în top. Cu toate astea, boala e cea care distruge tot. Poţi avea ultimele dotări din lume pentru că ei tot dezbrăcaţi vor vrea să stea, tot îşi vor face nevoile pe acolo pe unde-i trimit instinctele, tot reacţii atipice, de cele mai multe ori, vei avea de la ei. Dacă crezi că psihiatria e un basm ar fi bine să reconsideri ideea.

-Mă crezi că am fugit de ea toată facultatea ?

-Mi-am dat seama. Te-am văzut cum ai vorbit jos, în curte, cu Feri.

Şi bărbatul începu să rîdă binedispus.

Ţîrîitul strident al telefonului ne făcu pe amîndoi să tresărim. Am ridicat receptorul şi-o voce speriată de femeie ţipă în urechea mea stîngă.

-Alooo! Doamnă doctor? Domnul director e acolo ?

-Vi-l dau.

I-am întins receptorul şi-l priveam în timp ce asculta.

-Bine. Venim.

Închise apoi îmi spuse brusc.

-Îmbracă-te. Este o urgenţă.

-Unde ?

-În secţia de femei.

În cinci minute eram în lift pentru a intra, mai apoi, după alte două, în infernul numit secţia de femei. Mirosul greu de urină, fecale şi mucoase nespălate mă făcură să-mi simt stomacul, undeva, în gît. Trupuri goale, deformate de boală, ne înconjurau agitîndu-şi ideile şi membrele, cerînd lucruri posibile doar în minţile lor bolnave. M-am înfiorat doar la gîndul că ele, la un moment dat, poate că îmi vor fi paciente. Brrrr…

Străbăteam aproape în fugă holul lung urmînd-o pe femeia masivă care se agita cu cheile uşilor în mînă.

-Ce s-a întîmplat? am întrebat-o

-Nu ştiu. Doinaş urlă. E ghemuită în pat domn doctor, de două zile nu mai mănîncă, a stat doar lîngă peretele ei şi-a plîns.

-Ai anunţat medicul secţiei?

-E plecat.

-Asistenta şefă?

-În concediu.

-Şi n-ai avut pe cine să anunţi ? Ce dracu măi Octavia, te-ai prostit cu totul ? Unde-i bolnava?

-Aici în cinşpe…

Femeia deschise o uşă. Acelaşi miros greu mă făcu să tremur. Două femei, goale în nuditatea corpului şi-a bolii, se legănau într-un pat şi cîntau ceva ce numai ele ştiau . Pe un alt pat, o altă femeie se zvîrcolea între aştenuturile cu pete mari, maro. M-am apropiat de ea şi-am încercat s-o ating dar gestul meu avu un efect neaşteptat asupra ei. Mă lovi cu o sticluţă ce-o strîngea în mînă şi brusc, sîngele-mi porni din arcadă.

Doctorul mă trase de mînă.

-Ce faci Andra?

-N-am avut de-a face cu aşa pacienţi dar crede-mă că e o provocare mult mai mare decît am avut în plin război.

Am privit chipul femeii din faţa mea. Boala îi măcinase trăsăturile dar un lucru era sigur, fusese o femeie foarte frumoasă.

-Doctore, am senzaţia că pe femeia asta o cunosc.

-A avut un soţ tare frumuşel…  am auzit-o pe Octavia spunînd… Uitaţi-l în poză.

Am aruncat o privire fugară pozei arătate şi-n acel moment mi-au îngheţat gîndurile. Cătălin! Am luat poza şi-am întors-o pe toate feţele. Da, era el şi zîmbea cu cvasicunoscutul lui zîmbet ironic ce răsărea dintr-o claie de plete creţe. Şi-am privit-o apoi pe femeia din pat şi revelaţia se produse. Am început să-i şoptesc numele care-l făcu pe doctor să se vîre brusc între noi amîndouă.

-Cristinaaaa!

Femeia mă privi şi-n acel moment se linişti.

-Lasă-mă să văd ce ai, te rog.

L-am dat deoparte pe director şi, încet, am atins acel trup măcinat de boală . Doar cîteva detalii anatomice mai păstrau din frumuseţea care-l făcuse celebru cu ani în urmă.

-Aşa iubito, lasă-mă să văd ce ai.

Consultînd-o am început să plîng, dar gustul sărat al lacrimilor mă făcu să-mi revin. Brusc, abdomenul ei mă făcu să intru în alertă. O rigiditate puternică  îmi confirmă suspiciunile .

-În zece minute vreau să am sala la dispoziţie. Iar tu mă vei asista doctore.

-O deschizi?

-Nu e altă soluţie.

Am ieşit din salon şi-n prima baie întîlnită am intrat rapid. Deasupra unui closet am vomat tot ce mîncasem cu citeva ore mai devreme apoi mi-am spălat faţa şi mi-am aprins o ţigară.

Cînd am ieşit directorul mă aştepta. Mă privi lung şi-mi zise şucar:

-Lecţia numărul doi: fără ţigări pe secţii.

-De ce ?

Nu a durat un minut pînă cînd, ceva îmi trase ţigara dintre degete. O femeie cheală, cu o privire crucişă şi cu doar doi dinţi în gură fugea de-a lungul coridorului cu ţigara mea între degete. Strigătele ei erau mai mult decît elocvente.

-Am ţigara, am ţigara!

Douăzeci de femei tăbărîră pe ea încercînd să-i ia ceea ce, bănuiam a fi, un fel de fruct interzis.

-Hai să plecăm doctore. Aici e infernul. Nu-mi vine să cred că există aşa ceva.

În zece minute am intrat în sală. Am îmbrăcat echipamentul şi-am început să-mi săpunesc mîinile. Doctorul veni şi el lîngă mine.

-Acum înţeleg.

-Eu nu. Am crezut că aici voi scăpa de fantome.

-Se pare că toată viaţa ta te vei juca cu focul.

-Simt că nu mai pot.

Liniştea din jur era spartă doar de cele două asistente care-o pregăteau pe Cristina. Glasul doctorului veni peste noi, la fel de calm ca întotdeauna.

-Oricum eu sunt aici. Voi fi alături de tine.

-De ce-o faci?

-Pentru că te iubesc.

Ochii lui albaştri îmi amuţiră orice întrebare.  L-am urmat în sală evitînd să-l privesc.

-Doctore, ea e Cristina. O revăd acum strălucitoare şi apetisantă, aşa cum apăruse la braţul lui Cătălin, la petrecerea de la Mogoşoaia. În poza de pe noptiera ei e Cătălin.  Şi, crede-mă că, abia acum pot spune şi eu ca şi fostul meu socru … ce ironie ! Să străbaţi continente, să supravieţuieşti la două războaie şi-ntr-un sat uitat de domnu’ într-un vîrf de munte să găseşti amanta soţului! Asta da ironie a sorţii.  Anestezie generală doctore. Va fi ceva de muncit aici.

Liniştea se aşternu iar între noi. Lumina rece a lămpii coloră totul în jur în nunaţe de metal.

-N-ai vrut s-o iei la sănătoasa?

-Ba da.

De undeva se auzi Beethoven.

-Hopa…

-Am înţeles că-ţi place.

-Ai ceva baroc?

-Albinoni e ok ?

-Perfect.

-De ce n-ai fugit?

-Mai erai şi tu la mijloc. Aveam nevoie de calmul vocii tale pentru a rezista în lumea asta care-mi aminteşte cît de curvă e viaţa, plus că, eşti primul bărbat care, după moartea soţului meu, a reuşit să-mi scormonească instinctele. De cînd e Cristina la voi ?

-De vreo cinci ani.

-Cinci ani? Hmmm.

-De ce ?

-Acum cinci ani a murit Cătălin. Şi cum a ajuns ea aici?

-Cică au găsit-o în gară. Pierdută dintr-un tren care venea din capitală.

O asistentă puse pe o tăviţă un măr tăiat în două .

-Iar a avut mere în buzunare.

Mi-am pipăit arcada spartă şi-am gemut stins.  Mi-am îmbrăcat mănuşile şi masca.

-Doare?

-Nu-i înţeleg pe boxeri. Hai să începem.

Ce a urmat a fost un ritual pe care-l practicasem de sute de ori. Am uitat de Cristina, de doctor, de Cătălin şi de toată viaţa mea de pînă acum. În acel moment eram chirurgul de-a cărui lama a bisturiului depindea viaţa unui om. Şi mi-am amintit porecla dată de peruan ” Zîna cea cu cuţitul dătător de viaţă”.  Şi-aşa a rămas numele  în amintirea celor din America Latină, mult după plecarea mea de acolo. O întreagă filozofie de viaţă cuprinsă în cîteva cuvinte. Şi, poate că, acolo pe holul facultăţii de medicină se întîmplase tot ce trebuia să se întîmple, atunci cînd am spus că nu suport filozofii.

Acum, mi-am dat seama că Cristina trebuia să trăiască. Viaţa ei avea puterea unui simbol. În timp ce suturam, sub efectul anestezicului, femeia începu să  vorbească.

-Eu sunt Regina… şi merele…  Cătălin, două jumătăţi… merele Reginei. Ne iubim Cătălin … vreau mere, vreau Cătălin…

Ochii albaştri ai doctorului ne priviră lung apoi îşi dete jos mănuşile şi-şi dezbrăcă halatul.

-Ai făcut o treabă bună Andra. Chiriac a avut dreptate.

-Asta a fost o datorie, doctore.

-Nu poţi trăi din amintiri.

-Ştiu.

Cristina fu mutată în altă încăpere.
Eu mi-am dezbrăcat echipamentul şi-am dat drumul la robineţii băii. Mi-am aruncat apă pe faţă şi m-am privit lung în oglindă.

-Ce ai de gînd să faci de acum înainte ?
L-am privit pe bărbatul care-mi urmărea impasibil orice reacţie.

-Voi rămîne pentru totdeauna aici doctore.

Îmi întinse o ţigară aprinsă apoi, de undeva din spatele lui luă o cană cu ceai aburind. Mi-am încălzit degetele pe ceramica albă sorbind în acelaşi timp din lichidul parfumat.

-Hmmm, ce bun e!

-Busuioc.

-Bănuiam …  Ştii doctore, am obosit să tot fiu un pelerin prin viaţă şi să ştii că-i mulţumesc Cristinei. Ea m-a învăţat că trebuie să-ţi accepţi limitele altfel poţi ajunge aici unde e ea. Aşa că, trebuie să te obişnuieşti cu ideea că va fi cineva lîngă tine care te va bate la cap pentru orice fleac. Sunt greu de suportat.

El îmi prinse bărbia între degete ridicîndu-mi faţa spre a lui.

-Ştiu că eşti imposibilă, ştiu că eşti un profesionist desăvîrşit, ştiu că eşti încă îndrăgostită de fostul tău soţ, ştiu că încă nu te-ai adunat de prin lumea în care te-ai împărţit dar astea toate, le ştii desigur şi tu. Eu însă, ştiu ceva ce tu nu ştii. Ştiu că te iubesc din momentul în care te-am văzut vorbind cu Feri, în curtea spitalului  şi, deşi Chiriac îmi spusese la telefon că eşti dată dracului, mi-am dat seama că nu eşti decît un copil care n-a crescut îndeajuns. Ştiu că eşti prima femeie pe care o iubesc aşa cum mi-am dorit mereu să iubesc femeia, din primul moment în care o văd să simt că-mi puşcă creierul, urechile şi stomacul. Poate mă crezi nebun dar asta e. Va trebui să te obişnuieşti cu prezenţa mea pentru ca şi eu sunt destul de greu de suportat. Şi-ar mai fi o chestie… şi mie-mi place să mă joc cu focul.

Se aplecă şi-mi sărută buzele gustînd cuvintele pe care vroiam să le rostesc.

-Abţine-te Andra să mai spui ceva.

Doctorul ieşi din sală lăsîndu-mă singură. Undeva, pe pervazul ferestrei deschise am văzut cele două jumătăţi de măr care luceau în soarele dimineţii devreme …. căci era deja dimineaţă. Ceasul sălii arăta ora patru. În depărtare, munţii îşi trimiteau spre mine ireala mireasmă de răşină făcîndu-mă să simt că renasc. M-am sprijinit de pervazul ferestrei şi-am mai aprins o ţigară. Ciudat, în acel moment am ştiut că fostul meu soţ rămăsese la graniţa dintre pămînt şi apă. Am atins cele două jumătăţi de măr şi le-am unit. Mireasmă de busuioc şi brad ce mă făcea să închid ochii. Am simţit şi aromă de cafea. Sub nasul meu, o cană cu cafea aburindă îşi lăfăia aromele.
– Bineînţeles că numai tu puteai fi. Parcă ai fi un zburător din poveste… Ştii că nu am habar cum te numeşti ?

-Pentru că nu ţi-am spus.  Călin mi-e numele.

-Perfect. Deja cunosc sonoritatea numelui, deja te-am asimilat unui personaj de poveste, mai trebuie să mă obişnuiesc şi cu restul.

Bărbatul începu să rîdă.

-Eram sigur că vei avea ceva de comentat .

-Cine eşti tu Călin …  file din poveste ?

Ochii doctorului spuneau mai mult decît i-ar fi putut spune vocea. Şi era mai mult decît perfect asta.

 

 (Sfîrşit)

***

Merele reginei (1)

Merele reginei (2)

Merele reginei (3)

Merele reginei (4)