O carte, o viaţă, un film.
O carte ca un jurnal scris într-o viaţă şi care, aparent, nu pare a atrage cititorii. Un best–seller al lui Robert James Waller, subţire, fără un titlul catchy, fără acel ”vino-ncoa” pe care multe alte cărţi îl au. Ba chiar îl şi laşi din mînă amînînd finalul.
De-acum încolo, însă, se complică puţin totul. Dincolo de carte ai un film ca un stop cadru de viaţă pe care-l vei vrea văzut în slow motion. De ce ? Abia la finalul filmului vei înţelege.
Un film al detaliului de imagine, de gest, de atmosferă, de cadru, de joc actoricesc, de puţine efecte tehnice, de … cuvînt pentru că, less is more, nu-i aşa? Şi, chiar dacă n-a reuşit să ia de la Academie decît o nominalizare pentru Oscar şi două de la Globul de Aur, filmul rămîne pe lista celor care merită întreaga atenţie.
Un film de referinţăpentru actorii de Oscar implicaţi în proiect: Clint Eastwood şi Meryl Streep.
Un film care ar fi putut fi, la fel de bine, un film mut şi tot ar fi fost la fel de perfect.
Un film care adună în el farmecul cărţii şi-al vieţii, un film care descrie extraordinar de bine naivitatea dar şi frumuseţea sentimentului apărut în plină maturitate şi trăit într-atît de intens încît să bată de departe orice iubire adolescentină, un film despre decizii şi hotărîri greu de luat, despre un el şi-o ea aflaţi în splendoarea unei vîrste care-i face responsabili pentru ceea ce au dar şi pentru ceea ce va urma.
Un film despre o viaţă trăită parcă din plin în doar patru zile, privită retrospectiv cu mîna pe mînerul portierei şi împrăştiată mai apoi, într-o iubire care există pur şi simplu, fără să poată fi justificată şi care să dureze decenii.
Cînd se termină filmul, poate te gîndeşti că n-a fost mare lucru ceea ce-ai urmărit : colo, o poveste despre o iubire întîmplată între un fotograf, Robert Kincaid, care apare călător în viaţa plată a unei italience americanizate, Francesca Johnson, fostă profesoară, mamă şi casnică. S-ar putea să gîndeşti că, nu mare lucru se poate întîmpla în patru zile de vară fierbinte . Colo, nişte momente banale în viaţă, însă unele care pot schimba destine. Destine care-şi împletesc traiectoria în jurul fotografiei şi-a podurilor din Madison County.
Un film(şi nu numai) pe care l-am văzut cu ochii acum douăzeci de ani şi cu sufletul acum zece. Şi-am învăţat atunci ceea ce-am înţeles cu mult mai tîrziu. Pe propria-mi piele.
Filmul întreg îl puteţi vedea aici.
Un film pe care l-am văzut de două ori (pentru mine e ceva!) și vreau să-l mai văd. Îmi plac amândoi actorii din rolul principal, iar povestea de dragoste este memorabilă!
O duminică binecuvântată, îți doresc! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Si eu l-am vazut tot de doua ori numai ca la mine e un obicei. Imi place sa las timpul sa sedimenteze impresii apoi s-o iau de la capat.
O saptamina frumoasa sa fie si la tine, Petru!
ApreciazăApreciază
ooo, iubesc acest film!
l-am vazut cand a aparut, l-am mai revazut in timp, chiar acum ceva vreme am postat pe blog imagini ale acestei povesti…
dragostea nu are legatura cu varsta, cu timpul sau cu timpurile…ea reprezinta acea stare in care atingi binecuvantarea fericirii, o atingi dar nu poti ramane pentru vesnicie in acea stare.
viata nu e dreapta…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Stii, ma gindeam la finalul filmului cam ce traseu ar fi avut relatia lor daca ea ar fi ales sa plece cu el. Si, pe undeva ma bucur ca regizorul a lasat finalul la alegerea privitorului.
ApreciazăApreciază
Este o mare bucurie sa vezi si satraiesti acest film,sa retraiesti carte, cu cei doi minunati actori.sa vezi podurile din ”Madyson Caunty”
Se intampla in viata…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da. O poveste care, sunt mai mult decit sigura ca s-a intimplat multora. Poate doar elementele de decor sa fi fost altele.
ApreciazăApreciază
Ei, ei, o poveste de dragoste nu e de colo, nici când ține patru zile, nici când ține patruzeci de ani ! 🙂
Filmul este minunat, am să-l revăd datorită ție. Mulțumesc, Lăcrămioara !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pai cam da. Nu-i de colo da-i frumos, nu? Mi-ar placea sa-i retraiesc senzatiile, sa simt iar nebunia adrenalinei…
Cu mare drag, Zina Doamna!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mie mi se pare că nu e timpul pierdut. Nici nu știi când te atinge săgeata lui Cupidon ! 😉 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pai… cam asa e. Deocamdata incercam sa ne adunam si sa ne revenim dupa disparitia brusca si neasteptata a mamei.
Multumesc Zina Doamna!
ApreciazăApreciază
Pingback: Hrană | Florina Lupa Curaru
Pingback: Pe marginea prăpastiei | Blog de Căţea
La Bruges fiind m-a urmarit muzica teribila din podurile din Madison County
http://lastnightmusic.wordpress.com/2012/05/24/sa-mori-la-bruges/
si in special
Doe eyes de Lenie si Clint Eastwood cu Michael Lang la pian
Acum vad ca appletul flickr care imi etala pozele s-a stricat, 🙂 iar melodia pe youtube a fost scoasa ….. 🙂 Cum se darama caramizile astea pe care le considerai eterne 🙂
E tema dragostei compusa chiar de Clint Eastwood. NU ma asteptam ca pistolarul sa imbatraneasca atat de frumos … artistic vorbind 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eeeii, uite ca n-am stiut !!! Multumesc de info, apreciez… O teribila surpriza e amanuntul muzical.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cu multa placere Mala. Filmul place tuturor pentru ca e pur si plauzibil. Aproape fiecaruia, odata in viata ni se intimpla ceva asa frumos. Sau speram sa ni se intimple.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pingback: Praz ardelenesc
Pingback: Vin | Blog de Căţea
Pingback: Prinţesă | Florina Lupa Curaru
Pingback: Vai, de bradu’ nost’!
Pingback: Şade, jumătate-n apă