Fără titlu

fara titlu

La un moment dat, ajungi să crezi că minunile se întîmplă pur şi simplu, la fel cum şi necazurile vin. Şi viaţa face în aşa fel încît, dintre toţi oamenii pe care-i întîlneşti, mai mult sau mai puţin sporadic, doar cîţiva să-ţi rămînă lîngă suflet.

Nu ştiam ce-mi va aduce acea zi de octombrie pînă cînd, în miez de noapte, a sunat telefonul şi am aflat că mama murise. Nu mai are importanţă care a fost filmul evenimentului însă, ştiu că-n acel moment am înţeles perfect expresia „mi-a îngheţat sufletul”. Şi tot atunci, am pus mîna pe telefon şi-am sunat singurul om care mi-a permis să-l deranjez la orice oră din zi sau noapte, indiferent de motiv. Printre lacrimi i-am spus un sec „a murit mama” şi tacerea s-a aşternut preţ de cîteva secunde. La ora asta, încă îmi amintesc tonul egal al cuvintelor puţine dar atît de pline pe care mi le-a spus .

” Acum nu e vreme de plîns. Te aduni, te culegi de unde ştii, ai un drum de făcut. Te aşteaptă greul, vei avea decizii grele de luat, decizii de care va depinde soarta ta şi-a copilului tău. Dar o vei face. Lacrimile pot să vină după.  Voi fi acolo ca să le împarţim.”

Atunci am plecat la Brad. Acum sunt lacrimile. Şi singurul om care mi-a permis să-l deranjez la orice oră din zi sau noapte, indiferent de motiv, nu mai e.