„Toast” … intr-un alt fel

Un film care a rasarit pur si simplu dintr-o lista google, lista bazata pe un singur cuvint de cautare: bucatar. Si n-a fost rau deloc.

Poate ca, povestea de viata care sta la baza facerii filmului sa fi contat, poate ca atmosfera vintage creata absolut fermecator de catre actori, scenograf, regizor si scenarist sa fi fost cea care a atras din start, poate sa fi fost tematica aparent banala a filmului dar care da cu tine in toate colturile perceptiei si intelegerii naturii umane si-a relatiilor pe care le genereaza, poate ca e dinamica filmarii trecerii de la o scena la alta, poate actorii sunt foarte bine alesi, poate ca umorul englezesc fin, cu dialogul „la milimetru”, lasa loc dialogului vizual sa se desfasoare in regim de masterpiece, poate ca frumusetea lumii copilariei colorata de-un limbaj savuros te binedispune instantaneu, poate ca muzica care acompaniaza actiunea te face sa suspini a placere, poate ca ….. poate ca toate la un loc sa fi creat intregul. Cert este ca, toate au concurat la ceea ce-a urmat: vizionarea pina la capat a unui film despre care nu auzisem pina acum si despre care nu stiam absolut nimic. A fost o vizionare in „blank” cum imi place sa spun, o vizionare care nu m-a facut, nici un moment macar, sa vreau sa ies din poveste. Si-a fost perfect. 
 

Un film-poveste despre o lume a bucatariei casnice a anilor ’60, despre ceea ce va fi, peste ani, bucataria de consum la  nivel mondial adica bucataria de la conserva, despre retete culinare vechi,  spuse in treacat si care puncteaza foarte bine nararea, despre familie si relatiile dintre membrii ei, despre copilarie si adolescenta si nu numai, despre transformare si acceptare, despre viata si moarte, despre intentia buna care poate sa faca tot atit de mult rau ca si cea rea, despre introspectii intr-ale sexualitatii la diverse stadii de viata (cu tot ceea ce deriva din asta), o poveste de viata adevarata spusa de un personaj real care a avut curajul sa-ti aduca sub lupa ochilor si-a judecatii, propria poveste.
 
La finalul filmului ramii placut surprins si incepi sa-ti pui intrebari: Oare eu cum as fi facut? Oare, ceea ce fac, fac bine? Raspunsul iti apartine la urma urmei. Si, cu credinta ca toate intentiile sunt bune, te gindesti la ceea ce Nigel Slater zice la un moment dat in film, ca un soi de chintesenta-esenta a ideii de hrana (si nu numai) …  „No matter how bad things get, it’s impossible not to love someone who made you toast. Once you’ve bitten through that crusty surface, to the softer underneath and tasted the warm salty butter, you’re lost forever.”
 
Filmul il puteti vedea aici (… daca inchideti cele 3-4 ferestre pop-up care rasar de nicaieri !)
 
*
Anunțuri

3 păreri la “„Toast” … intr-un alt fel

Ai ceva de spus ?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s