Madeleine

Motto: 

„Adevaratul eroism consta in a stii sa te situezi deasupra vitregiilor vietii.”  Napoleon Buonaparte

*

(….)

Privind helesteul de la la Vauden isi aminti de Raul Mancini, acel artist care nu stiuse ce sa aleaga. Sau, poate ca steaua lui calauzitoare fusese aceea care-l determinase sa aleaga drumul creatiei in detrimentul iubirii si-al rutinei. Si, poate ca, fara Madeleine, Raul Mancini ar fi ramas un anonim printre atitia altii.

Apa rece, poate prea rece in acest octombrie plin, o facu sa se stringa in fulgarinul prea larg si sa-si retraiasca amintirile vazindu-le aidoma unui film proiectat pe un panoramic, film la care era unicul spectator. Si se vazu recitind scrisoarea primita de la Francy, cu citeva luni inaintea plecarii ei la Balcic. O scrisoare care incepea invariabil cu „Draga Printesa…” si care se incheia in acelasi stil inconfundabil. O scrisoare a unui suflet drag care i-a marcat existenta.

Acum, stind pe buturuga de pe malul elesteului, Madeleine se intreba ce va gasi la la Vauden. O va regasi pe Francy cea de odinioara? Nu stia. Ofta . De undeva din neantul amintirilor, noaptea nuntii cu Octavian rasari vioi. Asemeni vietii ei alaturi de colonel. Si cit a vrut Tavi s-o cunoasa pe Francy! Doamne!

Amintirea-i era suprapusa imediat peste cea in care oficiase o ceremonie de inmormintare. Inca avea intre degete aspreala acelui pamint inghetat ce cadea peste trupul lui Octavian.

Plingea acum, abia acum, pentru cel ce-i fusese sot, al doilea. Si-si aminti de acel cort empiric, populat doar de umbrele lor in lumina luminarilor si acea dimineata ce urma noptii lor de nunta, dimineata  care declansase dezastrul si fuga. Bubuitul tunurilor acoperea si zi si noapte, si strigate si urlete, si durere si frica.

– Nu ma lasati aici! Ajutor!

Isi acoperi urechile, parca pentru a nu mai auzi strigatele ranitilor proaspat operati cu zi inainte, raniti din ale caror miini incerca sa se desfaca.

-Haide Madeleine!

Octavian tragea dupa el fata care se ruga aproape plingind.

-Nu-l putem lasa aici. Te rog colonele…

-Ia-l si pe el. De ce nu-l iei si pe astalalt? 

Octavian sarea printre trupurile schilodite aratindu-i muribunzi cu cutiile craniene crapate sau cu abdomenele sfirtecate. Agonia trona peste tot in cimpul plin de noroi si singe.

Fata isi acoperi fata cu palmele si incepu sa plinga.

-Nu! De ce, colonele?

Apoi isi privi palmele pline de noroi si rochia de infirmiera plina de singele operatiilor pe care le facuse alaturi de maiorul Tatu cu o seara inainte. Simti ca-i vine sa vomite. Respira aerul diminetii si parca ii fu mai bine.

-Sa mergem Madeleine. Haide draga mea.

Cind dadura sa iasa dintre sirurile de raniti, vazura un barbat care se zvircolea in chinuri. Maiorul Tatu, sopti Madeleine. Cazu in genunchi linga muribund si-l lua in brate. Ii vazu privirea febrila si parca, licarul de bucurie din ea o facu sa-i sarute fruntea transpirata.

-Fata mea!

Cu miscari care-i provocau spasme, scoase din buzunarul tunicii un pachetel mic si-l dadu fetei.

-Caut-o pe ea. Da-i asta.

-De ce si tu doctore?

Maiorul privi cerul si sopti abia auzit:

-El alege.

Muri in bratele ei, ca atitia altii pe care-i ingrijise. Cu o lopata reusira sa sape o groapa si sa ingroape trupul maiorului, din niste crengi de brad incropira o cruce empirica, spusera Tatal Nostru cu ochii in rasaritul unui soare rosu care, parca nu prevestea nimic bun.

Revazu acum filmul fugii lor din calea urgiei. Filmul unor zile de groaza, de descumpanire, de agonie parca. Filmul unor zile in care alimentul era jirul iar apa era zapada adunata in urmele lasate de tancuri si topita in palme. Vedea suferintele provocate de un razboi la a carui intretinere si banii ei contribuisera din plin. Si vedea paduchii, foametea, tifosul si moartea ce stapineau suverane peste tot.

Hainele groase pe care le furase dintr-un sat ceh lasind un inel la schimb ii amintira de blanurile pe care le purtase la receptiile unui Bucuresti, parca atemporal.

-Poate ar trebui sa ne oprim, Madeleine. Razboiul se va termina curind.

-Acum sa ne oprim colonele? Hainele astea le-am platit cu un inel cu diamante.

-Dumnezeule, numai la bani te gindesti?

-Totul se plateste colonele. Iar noi, acum, trebuie sa reusim.

-De unde ai bijuteriile?

-Sunt ale bunicii mele. Ele si scrisoarea maiorului sunt singura mea avere. Atit.

-Si eu ?

-Tu esti sotul meu.

-Adica proprietatea ta.

-Hai nu vorbi prostii. Hei! Uite acolo! Tabara aceea….

Printre virfurile brazilor incarcati cu zapada, fata ii arata barbatului o tabara militara.

-Sunt nemtii.

-Nu cred. Tu auzi ceva?

 Si linistea ce-i inconjura lasa sa ajunga pina la ei un cintec.

– M-o facut mama oltean…sunt ai nostri, Octaviane, romanii!

Amindoi, la unison, se ridicara din zapada si incepura sa coboare, poticnindu-se printre nametii de zapada, prin padurea de brazi ce le fusese adapost. Si urgia, o alta urgie, incepu. Din tabara, rafalele de mitraliera ce zburau zapada din jur ii facura sa se opreasca intrebindu-se ce se intimpla. Din spatele lor, riposta altor mitraliere il facu pe Octavian sa o trinteasca la pamint, acoperind-o.

-Tavi, ce se intimpla? Esti greu.

Reusi sa se elibereze si, cu stupoare vazu trupul colonelului prabusindu-se cu fata in zapada. Pete de singe se lateau rapid pe tunica lui. Nu-i venea sa creada. Se tiri la el si-l intoarse cu fata in sus. Un suris calm, la fel ca cerul de deasupra lor, o incremeni. Vru sa strige dupa ajutor insa doar un icnet scurt reusi. In jurul lor, zapada nu mai era alba si ei nu erau singuri. Saruta buzele lui si pe deget ii puse verigheta pe care o avea de la primul sot. De la briul unui soldat mort linga ei, lua o lopata si incepu sa sape in zapada si pamintul inghetat din jur. Ce facuse cu maiorul Tatu facu si cu Octavian. Doar cind incepu sa se roage vazu ca era inconjurata de soldati nemti care o priveau rizind. Isi continua rugaciunea in germana privindu-i insistent pe fiecare in parte, pina cind risul le disparea intr-un ecou sec.

La semnul facut de unul dintre ei a inteles ca trebuie sa coboare in vale. Ajunsera la o cladire care, mai mult intui ca e o fosta manastire. Fu impinsa intr-o chilie, intr-un intuneric absolut in care, cu greu ghici alte doua prezente. Reusi sa se lipeasca de un perete lasindu-si corpul sa cada pe un paviment la fel de rece ca zapada de afara. Ofta incercind sa se gindeasca la altceva.

-N-au rost amintirile fata draga.

Tresari si incerca sa vada de unde venea vocea.

-Cine esti?

-Am fost, draga mea.

-Ce ?

-Ceva pe la statul major.

-Ce s-a intimplat aici?

-Am fost luati prizonieri.

-Care e soarta noastra?

-Glontul sau lagarul.

-Dumnezeule!

-Asta-i razboiul. Da’ tu ce cauti pe aici, fata?

-Am urmat frontul. Sunt infirmiera.

-Si cum ai scapat din noaptea macelului?

-Ce noapte?

-Noaptea cind a murit seful tau, maiorul Tatu.

-Ah, aceea, cred ca Dumnezeu are alte planuri cu mine.

-Sper din tot sufletul sa aiba si de acum incolo.

Fata inchise ochii si parca simti ca i se dezmortesc picioarele. Valuri de caldura inexplicabila ii cuprindeau tot corpul. Icni scurt si ofta.

-Ce e?

-Cred ca am febra.

-Incearca sa rezisti. Bolnavii si ranitii au o singura soarta: glontul.

Fata simti linga ea o prezenta. 

-Incearca sa iei asta… cum poti.

O pastila i se aseza pe buze. O lua si-o mesteca.

-De unde o ai?

-De la un soldat neamt. I-am scuturat putin buzunarele.

In acel moment linistea celulei fu sparta de o lunga rafala de mitraliera urmata de un geamat lugubru.

Glasul de linga ea sopti stins:

-Dumnezeu sa-i ierte!

-Ce s-a intimplat?

-Au executat ranitii.

Madeleine se cutremura.

-Ce vina au avut?

-Aceea de-a fi incomozi.

Fata se strinse in ea cu gindul la afacerile de demult. Asa procedase si ea. Ce o incomoda, inlatura, indiferent de costuri. Acum ajunsese un pret, poate o marfa incomoda.

Azi, pe malul elesteului de la la Vauden, privea trist apa care capatase reflexii aurii in amurgul de toamna tirzie. Si filmul drumului cu duba neagra o facu sa inchida ochii. Mirosul de moarte inca il simtea in nari. Lagarul spre care se indreptau nu stia ce le va oferi: calvarul sau moartea. Nici acum, rememorind acele vremuri, nu stia cine fusese barbatul acela care o ajutase se reziste, sa lupte cu boala, cu foamea, cu setea, cu amintirile, cu gindurile si cu cosmarurile care-i populau visele scurte si putine.

Se revedea inconjurata de detinutii care au fost mai apoi triati de soldatii germani care ii impingeau printre portile mari si negre flancate de sirma ghimpata si ciini. Si, vorbele prietenului ei, a necunoscutului care avusese grija de ea, ii devenira un soi de motto: „Adevaratul eroism consta in a stii sa te situezi deasupra vitregiilor vietii.” Cuvintele astea devenisera ca o rugaciune pe care si-o repeta zi si noapte, atunci cind foamea terciului de ovaz o rodea mai ceva ca paduchii, atunci cind munca epuizanta o facea aproape sa lesine, atunci cind cizmele grele ale soldatilor le loveau in timp ce, cu lanturi legate de picioare trebuiau sa incarce corfele de tabla cu bolovanii din cariera de piatra, atunci cind, noptile erau la cheremul gardienilor. Si-si amintea vorbele lui cind privea, stringind in ea toata ura de care era capabila, cele 40 de trupuri schiloade care se aruncau pe mincarea ce le era adusa, dar mai ales nu uita sa-si aminteasca atunci cind, din paturile de deasupra curgeau fecalele urit mirositoare si infectate de viata mizera la care erau supuse. Nu uita sa-si spuna vorbele atunci cind alegea sa doarma in picoare, cu capul spijinit de tablia de lemn a patului putred, lemn ce scirtiia lugubru cind, un corp lipsit de viata era dus in camera de incinerare. Nu uita. Cum nu va uita vreodata chipul Rashelei, frumoasa evreica ce cutezase sa se impotriveasca maiorului von Klaus, un sadic obsedat sexual. Urletele femeii ii inghetasera gindurile atunci cind ciinii incepura sa-i sfisie trupul, oricum schilodit.

Si repeta cuvintele cu gindul la frumoasa evreica care murise cu o zi inainte de eliberarea lagarului de catre americani si englezi. Inca isi amintea cuvintele ca o rugaciune pe care o spunea in acele luni de refacere din acel spital micut. Inca se astepta ca cizma s-o loveasca sau invitatia maiorului sa apara la orice ora din zi sau noapte. Inca se astepta sa fie arsa, impunsa, penetrata cu sticle de bautura sau cu obiecte de diferite marimi si forme, agatata, legata, gaurita, injectata cu fel si fel de substante. Inca tresarea cind auzea vorbindu-se nemteste chiar daca stia ca spitalul era in Austria. Inca repeta cuvintele atunci cind iesise din spital cu 30 de kilograme mai putin fata de zilele ei bune, cu 10 kilograme mai mult decit la iesirea din lagar.

Atunci lua calea Frantei pentru a implini vointa maiorului Tatu. La adresa din scrisoare nu gasi decit o cruce empirica. Ingropa scrisoarea printre ierburile ce cresteau acolo iar surisul fetei din poza de pe piatra o facu sa zimbeasca trist. Un destin care marcase, poate, in mod placut viata maiorului. Sa fi fost iubita lui? Nu stia. Nu citise scrisoarea.

Si iar cuvintele binefacatorului ei din munti ii rascolira amintirile. Oare in asta consta adevratul eroism?

Oamenii care i-au marcat existenta au venit ca o boare de zefir peste sufletul chinuit de ani si de multele incercari. Dada, mama care n-a fost mama, matusa care n-a fost matusa, primul sot care nu-i fusese sot, copilul care n-a mai fost, Sebastiene, Prosper Leroy, Francy?  Da, avea o datorie de onoare de implinit. Dincolo de un trecut in care a cunoscut maretia, grandoarea si stralucirea unei vieti princiare a cunoscut deznadejdea, durerea si disperarea.

Acum, cu disperare aproape vroia s-o intilneasca pe Francy. Ea ramasese singura legatura cu un trecut in care se mai putea regasi, din care, poate, va reusi sa mai rasara o noua Madeleine.

Se ridica de pe buturuga si o lua la fuga prin padure, orpindu-se doar cind trecu liziera si castelul aparu printre copaci. In toata maretia timpurilor lui, cu un teren de tenis perfect intretinut, teren pe care vazu doua siluete care mai mult comentau si gesticulau. Privirea i se agata de acele plete crete si roscate ce-i aminteau de anii unui pension in care consumase aspiratii, sperante, neliniste si multa, multa iubire. Se apropie cu teama de plasa de sirma a terenului si-si impleti degetele in ochiurile de otel. Incepu sa plinga cu privirea agatata de trupul prietenei ei. Si abia acum intelesese ca toata indaratnicia si impotrivirea ce le manifestase fata de toate sfaturile bune primite de la oamenii dragi ei nu-si avusesera rostul. Mult prea multa suferinta a indurat. Pentru ce?

Un glas cristalin o facu sa tresare.

-Uite mama!

Fata vazu cum Francy priveste inspre ea, racheta si mingea cad pe teren si cum, pe buzele roscatei apare un singur cuvint. Unul.

-Printesa?

Nu stiu cind fata ajunse la ea. Vazu ca ridica miinile pentru a face ceva, un gest cit de mic. Ii privea avid chipul si incerca sa citeasca acolo toti anii in care lipsise.

Francy, cu inima batind ca nebuna, sorbea prezenta singurei prietene pe care-o avusese si-i studia chipul brazdat de suferinta si boala. Si-si aminti de toata munca lui Braquet, munca depusa in cautare frumoasei romance. Cind auzise ca prietena ei e in lagar pleca la Sebastiene, certindu-se crunt cu el. Replica barbatului imbatrinit inainte de vreme o lasa muta.

-Ce puteam face Francy? Stii ca daca ea vrea sa faca ceva, nimeni nu o poate opri.

Si din acel nimeni intelesese ca si ea are partea ei de vina. Si-i povesti lui Sebastien despre copilul lor mort, despre Raul-artistul, despre Agatha si planurile ei de-a distruge familia.

Retrai disperarea lor, a ei, a lui Michel, a Ilincai, a Dadai cind vedeau ca Madeleine nu mai apare, ca refuza cu incapatinare sa paraseasca Romania. Vestea intrarii Romaniei in razboi alaturi de aliati a cazut ca un traznet. Cuvintele lui Sebastiene au urmarit-o ani… „Mi-a promis ca-mi face mere coapte”.

Si acel Sebastiene, rational pina atunci, se inchise intr-o manastire dedicindu-se slujirii domnului pentru tot restul zilelor lui.

Acum, privind trupul scheletic al prietenei ei, Francy se gindi ca va avea un nou rol, acela de-a-l readuce la viata si-a-l reinvata sa traiasca. Incepu sa plinga vazind ochii romancei umbriti de intrebarea pe care buzele nu cutezau s-o rosteasca. Si, se hotari ca, a doua zi, sa-l puna in miscare pe Braquet.

Parca multumita de logica ei, rasufla usurata si, cu gesturi tandre lua in brate trupul stors de incercari. Pe moment avu senzatia ca tringe la piept o fantoma. Dadu de pe frunte bretonul blond si-i privi negrul ochilor nesaturindu-se parca sa priveasca acel chip atit de drag ei.

-Printesa!

Iar fiica lui Francy stiu ca mama ei facu acel gest cu disperarea pe care doar speranta si iubirea ti-o pot da. Si incet, porni spre castel pentru a-l anunta pe tatal ei de sosirea lui Madeleine. Se opri atunci cind, pe terasa de marmura il vazu pe viconte, cu lacrimi in ochi, traind intens reintilnirea celor doua femei. Si pe buzele lui citi, ce altceva decit un singur cuvint:

-Madeleine! 

 

(fragment)

…………………..

 

Pentru ca aseara tirziu mi-am urmat obiceiul de-a avea „filmul saptaminii”, vin si va las un link de redirectionare catre unul dintre nenumaratele filme mult, mult(si pe nedrept) subapreciat .

sursa fotografiei : internetul

Un film despre supravietuire, lupta si acceptare, supravietuirea in conditiile unei Alaska complet vitrege naturii umane, lupta cu demonii trecutului(si nu numai) si acceptarea  mortii ca un fapt in sine.

Nu ma insel cind spun ca e un film de colectie, un film din 2011 care te invata ca viata e (poate) dincolo de cutie, un film facut la modul cel mai profesionist cu putinta reusind sa-ti transmita exact mesajul care trebuie.

The grey, caci despre el e vorba, e un film in care, doua ore nu ai timp sa te plictisesti pentru ca modul in care a fost filmat e spectaculos, regizorul luindu-te si trintindu-te direct in mijlocul furtunii, facindu-te sa dirdii printre pustietatile albe ca, mai apoi sa te arunce in mijlocul apelor repezi de munte astfel incit supravietuirea sa devina una dintre optiuni, poate singura.

Un Liam Neeson exceptional portretizindu-l pe Ottoway, un scenariu cu cuvinte putine dar totusi, atit de multe si bine spuse care iti dau si tie, ca privitor, o tema de casa, cu o muzica excelent aleasa cap-coada si-un mare (dar atit de controversat) final, cu un poem de inspiratie shakesperiana si doi masculi alfa care isi disputa suprematia asupra vietii si mortii.

M-a cucerit.

 

„Once more into the fray…

Into the last good fight I’ll ever know.

Live and die on this day…

Live and die on this day…”

 

Filmul il gasiti aici: The grey 

…..

 

Nu in ultimul rind, parca omagiind femeia, reusita si puterea de-a supravietui, am adus aici un parfum barbatesc creat de un nas de parfumier ce a intuit impactul pe care aroma il va avea de-a lungul timpului.

sursa fotografiei: internetul

Asemeni idolului sau, Napoleon, barbatescul lui Rance triumfa prin excelenta cu care invaluie simturile, aducind, parca, adrenalina la nivel de traire comuna.  Cu o ambra ce defineste stilul, Triomphe este precum numele ce-l poarta: un invingator.

O nelimitata trimitere in absolut sunt bergamota si portocala amara. O definire a stilului total aparte vine din scortisoara, salvie, tarhon si cardamom, asemeni unui poem picant si bine ascuns in teribile si nemasurate lucruri.

Si apoteotic, asemeni generalului in cinstea caruia a fost creat, Triomphe te ia, te rasuceste printre esente de piele de Cordoba, cedru si mosc, te iubeste pina la apogeu in valuri de vanilie si vetiver si te lasa sa-ti (s)torci placerile in stropi de patchouli, piper negru, benzoin, vinuri si lichioruri rare.

O explozie a elegantei, stilului, versatilitatii, sofisticarii si luxului. Asta a creat Giovanni Rance. Un parfum care vorbeste cu succes despre succes si barbatii de caracter.

Un infinit de senzatii care-ti pot povesti si despre o viata de secol 19 deoarece, cu certitudine, scriitura e de secol 20. Iar azi, se naste ceea ce s-a vrut a fi un triumf. O alta aroma cu semnatura care incearca sa onoreze reusita, valoarea, cuvintul, amintirea, viata, legenda.

Pentru ca, toate astea apartin secolului 21, cu retrimitere spre tematica zilei din Clubul parfumat al Mirelei.

 

*