Adeste Fideles

Inca o data mi se confirma ceea ce, un batrin arab mi-a spus cu ani in urma. Nimic nu e intimplator in viata asta si nimic nu se intimpla cu cinci minute mai devreme  decit trebuie sa se intimple. Si nici dupa.

Fusesem  in vizita la niste prieteni. Chef, voie buna, mincare si  bautura girla.  La plecare am trecut, absolut intimplator (asa credeam eu atunci), printr-un mic sat romanesc, absolut tipic in tot ceea ce avea la purtator. Atipic insa, pentru peisaj, era o bisericuta de lemn, construita pe la 1600, bisericuta  din care niste sunete aparent de neinteles, te loveau cu semnificatia lor absoluta. Si, cum curiozitatea  face parte din acel „myself” atit de binestiut de prieteni, am intrat in lacasul de cult, cu prietenii urmindu-ma, vadit impacati cu situatia.

Decorul era simplu: oameni-unul, o orga, luminari aprinse, miros de ceara topita, atmosfera de foc in gheata si viforul Craciunului de afara, pictura  simpla  de pe peretii de lemn nefasonat, scorojita de vremi si vremuri. Omul ma priveste scurt apoi isi vede de treburile lui. Acorda orga care, teoretic, n-avea ce cauta in biserica aceea de rit ortodox.

Fara a-l intreba ceva anume dar si fara sa-si iasa din tiparul pe care vroia sa-l urmeze pina in cele mai mici amanunte, el incepu a povesti ceva si,  parca sunetul venea de undeva de sub cupola rece .

” Fac orga asta sa functioneze asa cum trebuie. Pentru Adeste Fideles n-ai voie sa gresesti. Ai auzit de Adeste Fideles ?”

Habar n-aveam. Am ridicat din umeri vadit incurcata. 

 „ E o colinda care se cinta in ritul crestin anglican , cu radacini in ritul de la  Sarum si cel celtic. Vrei s-o asculti?”

Am incuviintat in tacere privind omuletul cu barba care isi freca palmele ca un mare pianist inaintea marelui concert. Si-a inceput.

Nu stiu cum as putea descrie toata experienta pe care am trait-o atunci, acolo…un iures de senzatii cu trimitere catre ritualuri din Cina cea de taina inlantuite cu sacralitate celtica si totul  asemeni pomelnicelor de pe   peretii proscomidiei bisericii de lemn din Urși. Si vocea curgea egal. Asemeni muzicii.

” Pare-se ca a fost scrisa in 1743, de Francis Wade, un englez, profesor de muzica ….” 

Si-n acel moment, Maria, cea mai buna prietena a mea, merse la organistul care-si cinta latina incantatie si incepu sa-l acompanieze cu vocea ei de cristal pur. Stiam ca era o excelenta cintareata de opera dar, atunci si acolo,  a fost mult mai mult decit un spectacol. A fost o explozie a tacerilor ce cintau despre acele sfinte initieri in cultul sacru din care ne nascuseram in urma cu mii de ani. Era comuniunea cu Divinitatea si Spiritualitatea vechii Rome. Era acel al saselea simt al  unei epoci apostolice. Sau, poate ca era doar o parte a unei  ectenii, cu forma sacra si mitica de rit vechi, intr-o engleza arhaica pe care( brusc ) o intelegeam. Si totul se intimpla intr-o bisericuta de  rit crestin-ortodox, cu patina unui secol XVII, undeva in inima Ardealului romanesc, in ziua unui Craciun care mi-a marcat existenta.

„Trebuie sa traiesti live, la Cambridge, Cele 9 lectii si colinde, sa asculti corul Universitatii cintind Adeste pentru ca e unic !” Degetele batrinelului se oprira brusc insa vocea fetei pluti  mult timp peste incremenirea in care eram.

„Gata. Acum e bine” zise omul. Isi impacheta sculele, se imbraca si veni la mine.

N-am putut decit sa spun un slab si anemic ” Tie, Doamne”.  El imi lua mina si mi-o saruta scurt apoi disparu.

Am ramas in acea bisericuta inca 3 ore intr-o amortire deplina. Nu ma puteam misca. Nu ma puteam gindi la nimic. Muzica imi umplea fiecare fibra si celula si nimic altceva nu mai incapea.

Si, abia cind am plecat, o intrebare a prietenilor mei ma aduse brusc intr-o realitate pe care, parca, nu o intelegeam: „ Mala, cu cine vorbeai in biserica?Nu eram acolo decit noi si desenele de pe pereti.”

………………..

La trei saptamini dupa toata povestea asta pe care  nu mi-o pot explica nici acum, m-au anuntat cei din serviciul de urgenta ca mi-au trimis un pacient. Am intrat in salonul respectivului. Doi ochi inca vii ma facura sa ma string la amintirea acelei seri de iarna iar vocea slaba, atit de cunoscuta mie,  abia se auzi „ Nu e Adeste Fideles de asta data”.

Nu visez, Jesus! Nu e nici halucinatie, nici delir. Dar ce-a fost in acea noapte de Craciun?

Si-a urmat un iures, o lupta ca un dans al lui Don Quijote, o lupta care s-a incheiat undeva pe la miezul noptii, o lupta cu final  linistit ca si cel care-l traia, inaltator ca si muzica care se auzea, de undeva, de la un iPhone uitat pe un scaun alb de spital.  Da. Era  Adeste Fideles.

Nimic nu era intimplator. La citeva zile dupa moartea batrinului organist, un telefon mi-a adus o veste care m-a impietrit, la propriu. Era vestea trecerii in nefiinta a Mariei. Accident de masina.

„Adeste fideles, laeti triumphantes,

Venite, venite in Bethlehem.
Natum videte Regem angelorum,
Venite adoremus
Dominum.”

…………………………………………………

Intr-o lume a cristalului cu taieturi absolute, parfumul reverbereaza a exuberanta. Delir? Voiosie? Cintec?

Viata. Bogatie. Generozitate. Deliciu. Exotism. Maretie. Raritate. Nebunie. Ilegalitate. Frumusete. Vechime.

Incitant. Impetuos. Euforic. „Criminal”. Pretios. Complex. Animalic. Dulceag. Marin. Intunecat. Pamintiu. Cameleonic.

Si, daca „dulcegareala” te invaluie cu arome clare de bergamota si imortele, tuberoza sau piper roz, tusa finala ramine subjugata forever smirnei,tamii si boabelor de tonka.

Cum sa nu te indragostesti de el? Cum sa nu-l iubesti? Cum sa nu-l vrei? Ca doar in ambergris si opoponax si-a sculptat dorintele si inima! Si soarele insusi.

E „Ambre Gris„. Pierre Balmain.

*

Materialul avind (totusi) ceva vechime, il aduc acum, updatat, in tema zilei din Clubul Condeielor Parfumate  aflat sub diriguirea Mirelei Pete.