Despre curaj şi singurătate

Singurătatea, da,  e şi ea o formă de curaj.  Un curaj care te obligă să te vezi şi să vezi totul, de undeva de sus, curajul ca un dialog cu Sinele, ca o revenire la Sine. O singurătate ca o formă de curaj dar atît de plin de el încît roşeşti în faţa tupeului cu care  declară că iubirea şi prietenia sunt doar simple manifestări de socializare. O singurătate ca o formă de curaj în care citeşti ca într-o carte de vise, o carte în care speranţa s-a transformat într-o definiţie a iluziilor. Aşa să fie oare ?
Dar,  ca şi grăuntele de tăcere care poate naşte o lume, şi  singurătatea, ca formă de curaj, a născut de fapt o solitudine.
Atît şi nimic mai mult.

*