Rada

„Tudore, ia vezi de-ti pune si tu mintea la contributie …”

„Da, mamicule! Si ce sa fac?”

„Are copilul o problema la aritmetica si tot isi da cu parerea c-o fi, c-o pati…”

„Da’ de ce nu-l lasi pe el sa munceasca? Are optispe ani deja, nu mai fi ca o closca…”

„Pai nu vezi, saracutul, cum transpira si-si ascute creioanele de-au ramas numa’ cioatele de ele? Pina termini tu mincarea eu merg sa vad ce naibii are masina. Mi-a zis Gogu ca s-ar putea sa-i fie distributia de vina …”

Si Rada pleca bombanindu-si nemultumirile si nedumeririle. Tudor toca marunt patrunjelul, il arunca in oala care-si clocotea aromele si zarzavaturile apoi ofta cu gindul la consoarta si la tineretile lor, demult trecute. Si revazu, printre amintirile care-i erau atit de dragi, un zdrahon de fata oachesa care chiuia la hora satului mai ceva ca barbatii. Poalele apretate tresaltau in ritm de invirtita dezvelind privirilor flaminde niste pulpe albe si carnoase la care multi jinduiau. Nici el nu facea exceptie de la asta. Din acea duminica, nu existase noapte care sa nu-i fie populata de imaginea picioarelor Radei si de paradisul interzis. Caci, pentru Rada, tarim interzis era amorul. Vroia sa se marite fata mare si nici un baiat de-o seama cu ea nu indraznea sa-si puna mintea cu apucaturile fetei. Numai Gheo al lui Silvestru, un zanatic scapat de armata, a indraznit s-o-nghesuie pe-un porsor de fin. Si-a regretat amarnic dupa . Vestea deja se dusese cum dusa-i fu si barbatia flacaului. Pentru totdeauna. Ce-i facuse nimeni nu aflase. Nici Gheo si nici Rada nu spusesera un cuvint despre cele intimplate. Fata doar zimbea tainic in timp ce-si umezea buzele ca fraga. Gheo, pe pat de spital, isi caina amarul si blestema neamul zaporojenilor pina la a saptea spita. Pina-ntr-o zi cind Rada ii tinu calea si-si propti palma mare in gitul lui. Il taie parca cu privirea mai albastra ca cerul verii si-i sopti dulceag:

” Vrei sa te las si fara limba? Ca fara boase esti …”

Tudor zimbi, cu gindul departe la acele vremuri. Nu stiuse atunci de ce era capabila femeia lui. La un pahar de vin rosu ca singele, cu aburii alcoolului imprastiindu-i in corp fantezii si vise erotice, el o ceru de nevasta. Nici in zi de azi nu stie ce-i veni in acele momente. Cum, nu stie nici de ce Rada ii acceptase cererea. Era tinara, n-avea inca douazeci de ani(el putin pina-n patruzeci), virgina(el satul deja de aventuri), eleva la scoala de maistri de la oras, singura fata de altfel din cursul de la seral(el fara dorinta de-un cistig stabil, doar atit cit ii asigura croitoria pe care-o practica mai mult de nevoie), nici frumoasa dar nici tocmai urita. Si nici grasa. Era doar osoasa, inalta, cu o musculatura foarte dezvoltata si-o pilozitate care-l inmarmuri. Nu mai vazuse in viata lui femeie cu atita par pe picioare! Insa, dupa noaptea nuntii, isi dadu seama ca ‘barbatul’ de linga el e mai femeie decit multe altele cu care avusese de-a face. Atita pasiune nu mai intilnise chiar daca ea habar n-avea sa faca amor. Atita daruire barbatului care-o trecuse-n rindul femeilor rar intilnise! De trei ori o facu, in acea noapte, femeia lui, in ciuda durerilor si-a singelui care le insotea iubirea. Pentru ca ea vrusese. Si mai vroia inca pina cind Tudor, abia suflind si fara cuvinte prea multe i-a spus ca au timp pentru asta o viata intreaga. Spre dimineata doar scoasera cearsaful la fereastra(sa-l vada lumea adunata la nunta lor) ca marturie a castitatii miresei. Daca nu s-ar fi intimplat asta, Rada trebuia trimisa inapoi la parinti, in batjocura intregului sat. Dar, nu fu sa fie asa dupa cum sperasera unii, fata fusese fecioara onorind in acelasi timp si obiceiurile familiei zaporojene care-si  practica inca datinile in cel mai sacru respect pentru ortodoxia pe rit vechi. La ei sarbatorile erau altfel orinduite si parca, altfel tinute. Intocmai cu cele care le aminteau de stepele si stanitele Ucrainei, de bunicul (fost comandant in Armata Alba) de la care Rada mai pastra doar saska cu lama curbata si bine ascunsa intr-o teaca de lemn, frumos sculptat. Cind se inchina seara la icoane, fata nu uita sa se inchine si la arma cazaceasca care-i amintea cine era ea de fapt.

Ce-a urmat? O viata fireasca, zice Tudor, ca a multor altor semeni de-ai lor. O viata in care, de fapt, toate cele pe care femeia ar fi trebuit sa le faca, stia a le face doar barbatul ei. Crescuta doar de mama, cu o liota de frati mai mici incurcindu-se printre picioarele lor, Rada trebui sa fie tata pentru restul familiei. Originile paterne cu care ea se mindrea din cale afara, o ajutara sa duca la bun sfirsit un rol pentru care, zicea ea, fusese nascuta. Si fusese pe rind(sau la nevoie) tapinar, fintinar, agricultor, muncitor, zilier in cariera de marmura sau in livezile de poame, numai casnica nu. Si nici nu i-ar fi placut. Ii spusese odata lui Tudor ca, daca ar fi sa se mai nasca o data, tot barbat ar fi vrut sa fie. Nu-s de ea „gatelile si otravurile pe care femeile le folosesc; te fac sa mori boit, dupa plac”.

Citeodata, o mai lovea un chef de facut blini si-atunci o catastrofa era bucataria lor. Nu intelegea de ce ceapa trebuie tocata marunt din vreme ce tot acolo ajunge, „doara o macina stomacul”, cum nu intelegea alchimia facerii cozonacilor si-a pitei de casa. Asa ca, se lasa pagubasa si ceda bucataria barbatului ei care, vrind-nevrind, ajunsese pe post de femeie in casa. Insa nici lui nu-i displacu. Era sigur ca, acolo, undeva, in adincul sufletului ei, consoarta isi stia locul harazit de Domnul pe pamint. Si au trecut anii, cu greutatile peste care au trecut doar impreuna, cu facerea unui copil care-a uimit doctorii si moasele de la maternitate caci, numai Rada putea sa nasca cintind, dupa un travaliu care-o apucase in timp ce urca finul in podeu, neclintindu-se de acolo pina nu-si termina lucrul. Degeaba ii zicea muma-sa ca va naste in poiata animalelor. Fata n-o asculta…„pruncul vine ca trebuie sa vina, stie el cum si cind, da’ finu’ daca-l uda ploaia e dus. La iarna n-am ce baga la animale in iesle”. Cind termina, isi scutura hainele, se spala apoi porni spre spital. Tudor nu uita nici acum fata doctorului cind vazu femeia care-l intrecea cu-n cap, care nu dadea semne de vreo suferinta, care sta aproape sa-si nasca copilul in poala si care cinta cintece rusesti. Si stia doar Tudor ca asta era reactia ei la durere si necaz. Despre viata, onoare, lupta, cai si iubire cinta Rada. Despre amintirile neamului ei de cazaci, despre un tata plecat pe front si nemaintors, despre anii de pribegie a restului familiei care-si gasi si facu un rost pe pamint romanesc. „Acolo e patria unde suntem iubiti” obisnuia sa-i spuna mama soacra, din neam de cazaci inregistrati si ea. Si n-ar fi fost ea Rada, daca, proaspat nascuta, n-ar fi dat si-o mina de ajutor brancardierilor care scoteau pacientele din sala de operatie si asta spre disperarea medicului care-o avea in grija. Si-au mai trecut anii, se mutara la oras, acolo unde Rada lucra in fabrica. De poveste a fost angajarea ei cum, tot de poveste au fost anii ce urmara. Cum n-ar fi fost de poveste scandalul facut de femeia-barbat atunci cind initial ii fu refuzata angajarea pe motiv ca nu e calificata o femeie pentru munca asta? Cum, tocmai pe ea s-o refuze, ea care era maistru cu patalama in regula si care minuia strungul mai abitir decit nea Ifrim, cel mai vechi si mai bun strungar al fabricii? Cum n-ar  fi de poveste totii anii de dupa, cind femeia-barbat, temuta de multi datorita infatisarii si-a originilor razboinice, iubita de si mai multi pentru simplitatea si onoarea pe care le avea in tot ce facea, din munca ei isi cumpara masina, apartament la bloc si-si mai lua si-o gradinuta la margine de oras pentru a mai practica, din cind in cind, o agricultura empirica. O viata de om simplu care stia ce trebuie facut si care trecea cintind prin marile momente de durere. O viata pe care Rada a impartit-o cu Tudor, jumatatea ei,  care acum gusta din ciorba minune careia tocmai ce-i daduse ultima infatisare  cu-o lingura de smintina si-o mina de verdeturi crude. Isi vazu consoarta afara, mesterind la masina care se hotarise sa faca pe nebuna si vazu doi flacaiandrii cum se hlizeau la picioarele goale ale femeii. Ii auzi comentind ceva ca apoi s-o vada pe ea cum isi sterge calm miinile de tricoul patat cu vaseline si uleiuri de motor. Pe unul il prinse apoi de gulerul hainei, pe celalalt de tricou si pe amindoi ii pocni cap in cap ca sa le traga apoi cite-un sut in fund aratindu-le buca obrazului. Cei doi o luara la fuga frecindu-si fruntile si tipind cit ii tinea gura. Rada zimbi lung, parca a aduceri aminte. Tudor se bucura ca toata povestea asta se incheiase fara prea mare tambalau si-n acel moment isi auzi femeia incepind sa cinte. Aceleasi cintece vechi cazacesti, parca acompaniate de harmusca sau bandura, acelasi dor nestins pentru neamul strabun. Si barbatul incepu sa se intrebe ce-o fi cu femeia lui. Nu stia s-o doara ceva sau sa se fi intimplat ceva rau in familie insa, de ceva vreme, ea cinta tot mai des. Si tot mai jalnice ii erau cintecele. Incercase s-o intrebe. Tacerea si cintecul au fost singurele raspunsuri primite. 

Odata, intr-o seara, ea-i spusese in timp ce urmarea un documentar: ” Barbate, e greu sa traiesti printre oameni. E-atita de greu ca sa taci !” 

Nimic altceva. 

 

*

 

Barbatul vedea ceva prin fereastra patata, ceva ce numai el putea vedea. Sau auzi. Ii respectam tacerea din  urma cuvintelor pentru ca povestea venise simplu, fara a o cere in mod special. Pusesem o singura intrebare pe care orice om de bun simt sau cu buna intentie o pune unui semen de-al lui. Raspunsul a fost una dintre povestile de viata cu care ma intilnisem de-a lungul anilor si care ma facusera sa-mi deschid baierile mintii pentru a calatori departe, in locuri necunoscute mie sau printre rinduri de cuvinte mai mult sau mai putin potrivite. 

– Sunt doua luni de cind s-a dus. Si deja mi-e atit de dor de ea! Ma credeti daca va spun ca am iubit-o mai mult decit ochii din cap?”

Lacrimile umezira ochii barbatului. Nici macar nu incerca sa le stearga lasindu-le sa curga, lin si-n voia durerii, peste ridurile adincite ale fetei. Gestul acela, ca de rusine, facut de barbati pentru a nu fi vazuti ca pling, el nu-l facu. Nu-i pasa de parerea celor din jur atita timp cit iubirea pentru el nu era rusine.

– „Cel mai inalt fir de iarba va fi primul taiat de coasa” …asta-mi spunea Rada inainte de-a se stinge. Apoi m-a pus sa jur pe saska ca voi avea grija de copil. Chiar si cu pretul unei noi casatorii … Cum s-o fac, doamna? Cum as putea vreodata s-o inlocuiesc stiind ca femeia asta, pentru mine, a insemnat vesnicia? Femeia asta mi-a dat un copil si mi-a dat viata atunci cind, in urma unui accident, mi-am pierdut un rinichi. Fara ea, azi nu mai eram. In schimb azi …eu sunt si ea nu mai e. Si azi-noapte am visat-o cintind. Iar. 

 

” Nu pentru mine vine primavara, 

nu pentru mine vor inflori gradinile…”

 

*

 

Si trimit acest material catre Clubul povestilor aromate la a carui tema de duminica(Scent of Men) am subscris si eu abia azi. Motivele intirzierii sunt multe. 

Si tot la material atasez, in bun obicei si regula, parfumul pe care-l inchin slovei zilei respective. Cum as putea sa fac alta legatura decit cea care rasare automat dintre cuvinte care vorbesc despre cazaci, istorie, o femeie-barbat, onoare, iubire, viata, amintiri si Parfum D’Empire cu al lui Ambre Russe ? Un parfum al exceselor, asa i se spune. Averi fabuloase, vodka, sampanie, ceai, smirna arsa a iertare caci aroma de piele imbie la greu pacat. Toate sunt acolo. Si totusi nimic nu copleseste. O experienta extravaganta, fierbinte si de neuitat e parfumul in sine. O experienta in care regasesti tot misterul orientului inchinat ambrei, mierii si ceaiului ca sa fie mai apoi, calm sedus de scortisoara, tamiie si aroma de piele. O experienta purtind girul unui baroc extrem si de-o eleganta care captiveaza.