1001 de dialoguri(Mere de vinzare)

rutier
Cactusii si praful din jur ma faceau sa am impresia ca sunt in Arizona. Cuvintele ramasera undeva departe, intre neintelegere si haos. Ginduri sinistre brusc incepura sa-mi populeze imaginatia, facindu-ma sa apas involuntar pedala acceleratiei. A frica. Si-am simtit atunci cum, printr-un simplu gest, ma golesc de tot ce era materie si gind. Am simtit trepidatia masinii si tremurul miinilor pe volan parca imi spunea ca eu voi ramine pe loc in timp ce bolidul va zbura de sub mine. Si frica se transforma in groaza. Atunci, ca un reflex de aparare, piciorul se ridica brusc de pe pedala si inertia fu cea care ma proiecta cu capul in parpriz. Totul s-a petrecut atit de rapid incit, pe moment, n-am stiut ce sa mai fac. Pierdusem controlul masinii si, cu groaza am vazut aparind in fata mea o bariera de cale ferata. Ca printr-o ceata deasa parca, am vazut gesturile disperate ale cantonierului, ca nu mult dupa, sa vad si trenul apropiindu-se. Brusc am calcat frina oprindu-ma la o palma de calea ferata. Am simtit, ca pe un cutremur, trepidatia pamintului sub masina si-am inceput sa pling. Mi-am lipit fruntea de volan refuzind sa ma gindesc la ceea ce se putea intimpla. Incercam sa ma readun in matca si-atunci, pe buze, am simtit un usor gust sarat. Am trecut cu degetul peste ele si l-am vazut inrosit. Am ridicat ochii in luneta. Un frumos cucui imi impodobea timpla stinga pentru ca, pe cea dreapta, o rana destul de serioasa sa-si singereze taietura. 
In acel moment am simtit pe brat o atingere. Am tresarit speriata incercind sa ma apar de ceva, poate imaginar dar, undeva in stinga mea, cantonierul isi gesticula furia evidenta. Nu-l auzeam ce spune. Suieratul trenului cu douazeci de vagoane acoperea orice incercare de comunicare verbala.
Il priveam pe barbatul de linga mine si nu stiam ce ma deranjeaza la figura lui. Sa fie negul de pe aripa dreapta a nasului ? Ce caraghios putea fi ! Dar ce dracu zicea omul asta ? Si parca hiriia ca un ciine! Imi spusese odata cineva ca, atunci cind oamenii ajung sa faca ca si ciinii sunt in anul mortii fizice. Oare si el o fi ? Mai bine m-ar lasa naibii in pace.
Am coborit din masina ignorind omuletul care se agita in jurul meu si mi-am aprins o tigara. De undeva de aiurea, un rock indracit se porni brusc. Intr-un tirziu am inteles ca radioul masinii se cuplase automat in momentul in care trecusem prin bariera de lemn. O spulberasem, fir-ar sa fie de ea treaba! L-am dat la o parte pe cantonier si-am inchis radioul.
-Trage masina de linga calea ferata!
Brusc am tresarit. Ia te uita! Avea glas…I-am intins cheile masinii si-am plecat spre cantonul micut si prapadit. Parca vazusem pe undeva, intr-un colt, un automat de cafea. Mi-am cautat ceva maruntis prin buzunare. L-am bagat in masinarie si-am luat cafeaua cu degete tremurinde. Pffff, are gust de naut ! Am simtit cum gitul mi se strimteaza brusc sub efectul caldurii lichidului. De cind nu mincasem? Doua, trei zile? Nu mai stiam. Stiam doar ca incepusem o cursa nebuna in care nu stiam de fapt ce fac sau pentru ce fac ceea ce fac.
-Poftim cheile.
Linga mine statea cantonierul cu mina intinsa. Am luat cheile si le-am virit in buzunar. 
-Unde pot gasi ceva mincare? l-am intrebat. 
Barbatul imi facu semn sa-l urmez. Si-am intrat in locul acela intunecos ca o pestera, loc ce ma gindeam a fi camera unde cantonierul isi ducea viata. Intuneric, primitivism, un aer greu de spatiu neaerisit, un radio vechi ce-si urla programul national, mobila putina si de proasta calitate. M-am trintit intr-un fotoliu uzat si-am inchis ochii. Ca un cosmar, in acel moment, amintirile dezastrului de acum citeva saptamini devenira brusc parte a realitatii din jur. Si-am revazut, ca un film vechi de zece ani si momentul incoronarii mele cu titlul suprem. In naivitatea si provincialismul naiv de care dadusem dovada am crezut atunci ca aceea e fericirea dar si succesul mult rivnit si promis. Ma bucuram atunci de sfirsitul carierei mele pedagogice, cariera concretizata printr-o catedra de matematica la unul dintre cele mai bune colegii. A urmat ascensiunea generata de-un contract pe care nu-l citisem, mergind pe mina impresarului. Si Dan ramasese atunci la granita dintre trecut si deziluzie.
” Haide Adelina! Mergem si urcam pina la Babele.”
„Nu pot. Am repetitii.”
„Iar concursul?”
„Iar. Si mereu. E ratiunea mea de-a fi.”
„Tu numai asta vezi? Un concurs imputit.”
„Cum adica? Nu vrei ca sa ai ca prietena o Miss ? Sau nu crezi ca voi reusi?”
„N-am spus asta si stii foarte bine.”
„Atunci ce?”
Dan imi lua palmele intr-ale lui si ma privi cu acea privire albastra ca cerul. Insa, toata amaraciunea lumii parca se adunase in ea.
„Daca tu vei cistiga, eu nu voi mai avea prietena.”
„Vorbesti prostii. Uiti ca vreau sa-mi faci o armata de copii?”
El zimbi si mai trist decit mi-as fi putut imagina. In acel moment, ma saruta, scoase dintr-un buzunar un mar si mi-l intinse.
„Ia-l. E un mar al fericirii.”
„De unde si pina unde merele tale aduc fericirea?”
„O sa intelegi odata.”
Am muscat din fruct savurindu-i aroma de busuioc si gustul usor acrisor.
„E o sfera marul tau, stiai?”
„E o perfectiune. Ca orice sfera, de altfel…”
Dan avusese dreptate. Merele lui nu mai erau de vinzare. Devenisera, in timp, un tarim interzis mie. Doamne, macar o singura data fa-ma sa gust iar din merele lui! Dar ce-mi veni sa ma gindesc la el tocmai acum cind vroiam sa scap de nebunul de Camil?
-Uite aici ceva sa maninci…
Am tresarit speriata. Linga mine, cantonierul imi intindea cu mina tremurinda o farfurie pe care, o omleta destul de ok ca aspect, ma imbia cu galbenul ei ca de aur si c-o aroma ce ma facu sa ma string in mine. Si brusc imi veni sa vomit. L-am indepartat brusc din fata mea si-am iesit in fuga din canton. In spatele cladirii am vomitat cafeaua ce-o inghitisem mai devreme. Cind m-am linistit, mi-am spalat fata la cismeaua destul de curata si mi-am aprins o tigara. Am reintrat in canton si-am luat de la cantonier farfuria cu mincare incepind sa maninc, aproape nemestecind. M-am oprit atunci cind, o durere nefireasca de stomac ma facu sa ma chircesc in fotoliul cu postavul rupt. Am urmarit miscarile sacadate ale barbatului care plecase afara ca sa faca si-un plin la rezervorul unei masini ce oprise in statia de benzina de linga canton.  Si privirea-mi pleca la peretele din fata mea. Dintr-un poster mare cit o fereastra, o Adelina necunoscuta mie imi zimbea asa cum stia ea mai bine, cu fericirea tiparita in fiecare cuta a chipului ei. Unde eram oare atunci? In Taiwan cred. Sute de fotografi se tinusera dupa mine pina ma convinsesera sa le pozez desi Camil imi interzisese sa iau vreo decizie fara a-l consulta in prealabil. Atunci incepuse declinul relatiei mele cu impesarul, relatie marcata de violenta verbala dusa in final pina la cea fizica, de un regim de munca infernal, de deplasari in cele mai indepartate colturi ale lumii pentru a promova diverse cauze umanitare, de un program sustinut de antrenamente fizice din care ieseam extenuata, de baluri, concerte si alte actiuni de binefacere la care trebuia sa fiu doar papusa careia nimeni nu-i cerea vreun aport de intelect, contracte ce trebuiau onorate la singe, multe fiind semnate doar cu trupul de femeie care oferea placere. Si mai erau pumnii lui Camil care nu acceptau refuzul.
Atunci imi amintii de merele aurii ale lui Dan. Le primisem in seara cea mare cind cistigasem titlul de Miss. Abia peste ani am inteles ce vrusese iubitul meu sa-mi spuna daruindu-mi cele doua mere. Il revazui in aeroport conducindu-ma, a doua zi, la cursa de Paris unde trebuia sa ma intilnesc cu Camil. Si, de atunci, Dan ramase doar un punct de reper intr-un trecut in care fericirea lua forma merelor aurii. 
Peste o luna, devenisem sotia lui Camil si singurul cuvint pe care-l auzeam aproape in orice discutie cu el era ‘bani’. Nu conta cu ce urmari se faceau si-n scurt timp, din fata vesela si debordind de sanatate ajunsesem o plingacioasa care dezvoltase diverse alergii ce-l faceau pe barbat sa-si iasa din fire. Un impediment in calea fabricarii banilor.
Singurul meu sprijin ramasese Nadia, sotia unui prieten de-al barbatului meu, un prieten cu o cariera politica de succes. Femeia ma ducea mereu la ferma de la tara, acolo unde, fericirea de moment capata alte valente intr-un suflet devenit din ce in ce mai singuratic.
Si-a urmat perioada Rusia unde, neobisnuita cu frigul, m-am imbolnavit trebuind sa stau in spital citeva luni, spre disperarea lui Camil care-si schimbase comportamentul. Jocurile de noroc, betiile si aventurile ieftine il facura sa-si ignore sotia inca convalescenta astfel ca, certurile noastre ajunsesera curind pe prima pagina a cotidianelor de scandal. Fiecare amanunt picat, inclusiv din viata noastra intima, era vindut pe bani buni ziarelor care scoteau cit mai mult din buzunar.Un singur pas fusese pina la drog, prostitutie si consumul de alcool, pas pe care l-am facut relativ usor. Si totul pina cind, dupa aproape doi ani de chin, trecind pe linga un chiosc de ziare din miez de capitala europeana, am vazut o poza a lui Dan. Avea un meci de fotbal acolo. Speram si vroiam sa merg la meci, trecutul cu promisiunea lui la fericire revenind ca o obsesie.
-Si cum a fost cu Dan?
Linga mine, cantonierul isi fuma tigara ordinara, privindu-ma prin fumul albastru.
-Ce stii?
-Gindesti cu glas tare, femeie!
L-am privit scurt si-am iesit afara. Incepuse sa ploua marunt desi era miez de vara. Am inceput sa alerg pe peronul pustiu in timp ce lacrimile-mi curgeau impreuna cu ploaia . Plingea oare cerul impreuna cu mine? Am ridicat privirea lasind apa sa spele apa apoi m-am intors la canton. Am intrat infrigurata nestiind ce sa fac mai departe. Pe spatarul unui scaun am vazut un rind de haine. Cantonierul mi le arata cu un gest simplu apoi se intoarse sa atite focul facut in soba de metal. Mi-am dezbracat hainele ude cu cele puse la dispozitie neluind in seama proasta lor calitate. Singurul lucru pe care-l doream in acel moment era Dan cu merele lui ce promiteau fericirea. Restul erau doar detalii neimportante. Si m-am trezit povestindu-i necunoscutului din fata mea, povestea unei vieti.
-Stii omule, in acea seara a meciului am crezut, am sperat ca poate reinvia o noua Adelina. Am trait alaturi de ei o victorie, un succes rasunator. Si, oarecumva mi-as fi dorit sa fie si al meu. Am mers la vestiare cu speranta ca voi regasi acelasi Dan de demult dar n-am gasit decit o fata blonda agatata de bratul unui Dan maturizat inainte de vreme. Un Dan care nu vroia sa manince din merele cu care fata blonda il imbia. 
-Ce-ai facut atunci?
-Am fugit pur si simplu. Ce-ai fi vrut sa fac?
El ma privi prin ceata fumului albastru de tigara apoi isi muta privirea pe posterul de pe perete. Abia intr-un tirziu, se ridica anevoie din scaunul pe care sezuse si, in timp ce deschidea usa incaperii, se intoarse spre mine.
-Eu atunci m-as fi dus la ei, as fi luat merele fetei dindu-i-le lui.
Si iesi in intunericul rece de afara. Am privit in urma lui simtind cum un frison imi strabate tot corpul. Atunci am stiut ca trebuie sa plec. Unde? Unde ma va duce masina. Dar ce e cu galagia asta? Ceva de linga pompa de benzina imi atrase atentia. Un autocar oprit si-o veselie molipsitoare ma facura sa ies si eu in intunericul noptii. Citiva barbati coborira din masina cind, de undeva de linga mine, o voce ma facu sa simt ca timpul se opreste in loc.
-Haideti la cafea!
Linga mine, Dan zimbea automatului de cafea pentru ca, in momentul imediat urmator sa-mi remarce prezenta. Tresari brusc si-si scutura umerii. Lasa paharul sa-i cada pe peronul de linga el si veni la mine.
-Haide Dane, trebuie sa plecam!
Cantonierul ne privea pe amindoi apoi continua sa faca plinul rezervorului.
Dan ma privea hipnotizat. Imi lua fata intre palme si-si trecu virful degetelor peste buzele si ochii mei. Mai mult am ghicit ca-mi sopteste numele ca apoi, sa ma ia in brate, asa cum stia el s-o faca. Am inceput sa pling sperind sa nu lesin in bratele barbatului pe care, brusc, mi-am dat seama ca nu incetasem sa-l iubesc si care, reprezentase pentru mine, adevarata fericire.
-Unde mergi Ade?
-Unde vad cu ochii.
-Si Camil?
-Ma asteapta la finala Miss World.
-Si-atunci?
-Vreau sa plec acum de-aici. Du-ma unde vrei tu Dane, oriunde.
-Nu stiam de ce a sunat Tibi desi nu inteleg de unde stie el de noi !
-Tibi?
-Cantonierul. E prietenul nostru, al baietilor. Ne-a sunat acum citeva ore zicind sa nu facem cumva sa nu trecem in seara asta pe la el.
L-am privit pe barbatul ce proptea usa cantonului si fumul albastru al tigarii ii invaluia ca intotdeauna tacerea ochilor. Atunci, mi-am scos carnetul de cecuri, l-am semnat si-am pus fila pe automatul de cafea.
-Pentru bariera, cafea, omleta si ce mai vrei. Treci ce suma vrei acolo.
El ma privea la fel ca pina atunci.
-Multumesc Tibi! zise Dan.
Am urcat in masina si i-am intins cheile. El urca la volan apoi porni bolidul. Ii priveam fata, sorbindu-i liniile adincite de ani. Ii priveam trasaturile atit de cunoscute sufletului meu si nu m-as fi saturat. As fi vrut sa-l sarut, sa-l iau iar in brate, sa fac dragoste cu el…si n-am putut decit sa incep iar sa pling, masurind, in cele din urma, baltile de apa de pe soseaua din fata masinii.
-Vinde-mi un mar, Dane. Te rog, doar unul. Platesc oricit imi ceri.
-Nici unul nu e de vinzare. Si stii asta foarte bine.
El trase masina intr-un refugiu de la marginea soselei si opri. Se intoarse spre mine si ma lua in brate incepind sa ma sarute asa cum imi dorisem din prima clipa cind il revazusem pe peron.
-La naiba Ade, te-am dorit toti anii astia, te-am visat in fiecare clipa in care adormeam, ai devenit cosmarul zilelor ca de nopti ce sa mai zic, te-am vrut ca un nebun, am incercat sa te si impusc o data numai sa nu te mai vad apartinind acelui barbat, am vrut sa te rapesc ca sa te scap din mediul in care traiesti atit cit sa nu mori…. Ce naiba vrei sa demonstrezi?
I-am luat mina pe care o verigheta subtire stralucea si i-am sarutat-o.
-Acum nu mai vreau sa demonstrez nimic. Dar tu?
Reincepu sa ma sarute si-am recunoscut atunci pasiunea acelui tinar care-si punea priceperea si tumultul la picioarele femeii de linga el. 
-Vinde-mi un mar, Dane, te rog!
Am adormit fara sa mai simt cum barbatul ma inveleste cu o patura groasa, luindu-ma in brate ca pe un copil si sarutind somnul unei femei care, in acel moment, visa ca a cistigat Miss World. Iar premiul era un mar auriu cu gust de busuioc si de ploaie de vara.
*
Am pus deoparte laptopul si mi-am aprins o tigara. Emailul venit acum o zi, din Australia, imi vorbea dincolo de cuvinte. Imi vorbea despre o Adelina care stia ca succesul ei nu era parte a esecului cum, la fel de bine, stia ca esecul ei nu va fi o bucata dintr-o realizare notabila. Erau doua notiuni total distincte. 
Reusise ea intr-adevar sa faptuiasca ceea ce-si propusese? Nu stiam. Pasii programati si urmati in cele mai mici amanunte pentru o reusita deplina i-au dat dreptul sa spere intr-un un vis si la un succes pentru care, inca, nu era pregatita. 
Femeia care, in urma cu ani, crezuse in ea si-n steaua ei ajunsese acum o calatoare printre lumi. Si, cu toata calatoria printre mendrele hazardului, Adelina inca a avut puterea sa rida, inca a gasit dorinta s-o ia de la capat intr-un alt capat de lume. Inca a mai gasit o gura de aer proaspat din care sa-si traga energia unei vieti traita la extreme.
Aducind zimbetul pe chipul copiilor deserturilor australiene, copii care buchiseau abecedarul matematicii, cistigind respectul oamenilor inteligenti, suferind in tacere acceptind tradarile unor prieteni care au lasat-o fara un ban, ea a mai fost in stare sa gaseasca frumusetea acolo unde doar praful si soarele erau suverane. Publicind o carte in care-si spunea in cuvinte simple povestea visului ei adolescentin, ea a mai gasit forta sa se ridice deasupra celorlalti. 
Si gindul ca, cineva poate va invata ceva bun din povestea vietii ei, a facut-o sa creada ca esecul ei n-a fost,  de fapt, decit un succes.

6 păreri la “1001 de dialoguri(Mere de vinzare)

    • Textele astea(citeva dintre ele) au o virsta venerabila… undeva in jurul lui 20 de ani. Baza a fost scrisa atunci, iar forma finala este finisata in prezent. Cum am mai spus si la alt material, cred ca fiecare are timpul lui de-a-si iti capul la lumina literelor publicate. Si fiecare se lipeste acolo unde fie e vara, fie are aroma de busuioc si ploaie de vara, fie e o liniste a sufletului spre care tinjeste al meu sine…
      Multumesc, Mirela…zile exceptionale sa fie si acolo pentru voi!🙂

      Apreciază

Ai ceva de spus ?

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s