Am legat două fire de iarbă
cu-o picătură de rouă
Şi le-am spus să-mi stîmpere setea.
Atunci, căuşul palmei îmi fu plin cu apă.
Atunci, căuşul palmei îmi fu plin cu apă.
Am băut roua din palmă
Şi-am dezmierdat iarba.
Şi glasul se drese a cuvînt.
Şi păsările-mi sorbiră cîntul
Şi norii chiuiră a bucurie
Si apa spălă păcatele.
Căci mare fu setea.
*
lt.mala 
Mâine dimineață am să iau laptopul în grădină și am recitesc poezia ta. Se potrivește atât de bine…
ApreciazăApreciază
Cred ca abia acum incep sa vad si alte culori in afara de gri … Si, desi sunt semn de aer, apa ma purifica, indiferent de forma ei de prezentare.
Sarumina, Zina Doamna!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Pingback: Copilă | Florina Lupa Curaru
Pingback: Parole, parole, … câineşti XXXI | Blog de Căţea
Pe mine apa mă înfrigurează, sunt semn de foc, Săgetătoare, de ! 😀
ApreciazăApreciază
Ti-am spus ca sunt aer… dar imi place apa! Mi-e bine cu ea atita timp cit nu/mi depaseste gradul de confort si siguranta! 😀
ApreciazăApreciază
Bună dimineața și bine te-am găsit! Felicitări pentru minunatele versuri! 🙂
ApreciazăApreciază
Bune să vă fie dimineţile domniei voastre! Mulţumesc pentru apreciere.
ApreciazăApreciază
Superbă poezia apei când setea e mare! Dar și fotografia apei pe pieterele acelea mai frumoase ca niște picturi! 😉
Felicitări, eu voi lua volumul tău când va apărea în librării! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
„Cintecul” asta al apei a venit, poate, intr-un moment in care toate lucrurile rele trebuie sa se spele si cele bune sa se adune.Rezultatul e o libertate pe care o invat pas cu pas.
Plecaciuni si multumiri, Mirela draga!
ApreciazăApreciază