Nela cu-a ei poveste

earth's childrenLumina rece a neonului ma izbea de cite ori deschideam ochii exacerbindu-mi durerea de cap care ma chinuia de doua zile. Cu toata medicatia prescrisa de orelist, sinuzita cronica cu care colocatam de ani buni imi amintea ca ea e suverana. Mai ales in anotimpul rece. Cu greu am reusit sa-mi misc fizicul mutindu-l la chiuveta ciobita a cabinetului. Privindu-ma in oglinda ce-si trona imperfectiunea deasupra tevilor cu vopseaua puscata pe alocuri, n-am vazut decit acelasi chip, familiar mie, cu cearcane adinci si adincite de durere. Am baut pastila pe care-o rasucisem minute bune intre degete apoi m-am trintit iar pe canapea, lipindu-mi timpla de vinilul rece. Si cearsaful, vechi de cind lumea, devenise brusc neconfortabil. Mirosul greu de dezinfectante imi intorcea stomacul pe dos. Nici acum, dupa atitia ani, n-am reusit sa ma impac cu izul intepator al clorului ce-mi bloca orice gind si ratiune. Inchisei ochii cu speranta ca durerea nu va mai fi atit de vie, incercind sa-mi abat atentia spre alte ginduri. Ca prin vis o auzeam pe tanti Nela cum isi cinta iubirea si stiam ca se va mai invirti minute bune prin fata cabinetului, doar doar ii voi acorda vreo atentie. Nu eram in stare de nici un fel de terapie atita timp cit eu nu reuseam sa fiu pe linia de plutire. Si-n acel moment, o ciudata liniste se instala in jur, parca nefireasca pentru o sectie unde mereu si intotdeauna se intimpla cite ceva. Nu mai aveam puterea sa ma misc fara a avea senzatia ca picioarele imi sunt de plumb si totusi … Greu am iesit in hol, greu am trecut peste ideea ca creierul imi va ramine, undeva, in urma fizicului, greu am reusit sa ma conectez la realitatea din jur.
In capatul holului, am vazut-o pe Maricica, infirmiera de serviciu. Imi facu un semn pe care nu l-am inteles. Tanti Nela disparuse, probabil mersese si ea sa se culce desi nu-i statea in fire si-n firea bolii. Brusc, o neliniste nefireasca incepu sa ma siciie.
-Unde-i Nela ? am intrebat-o pe Maricica care se apropiase intre timp.
-Era in fata cabinetului tau.
-Am vazut-o si eu insa acum nu-i. Ia hai sa vedem pe unde-o fi .
In salonul ei, Nela nu era. Nedumerita, am privit in jur. Infirmiera ridica din umeri privindu-ma lung.
-Da’ cu tine ce-i ?
-Ma doare iar capul.
-N-ai luat ceva?
-Am luat niste pastile. Sper sa cedeze durerea .
-Si daca nu ?
Am ridicat din umeri si-am pornit spre grupul sanitar.
-Hai s-o cautam pe Nela. Cine stie ce mai vrea sa faca…
Nici urma de femeie. O senzatie de moleseala incepu sa puna stapinire pe mine desi durerea era tot acolo.
-Nu pricep unde naiba o fi…zise Maricica. Toate usile-s inchise si-acum zece minute era pe coridor.
-Ia hai sa intram peste tot.
O cautare febrila incepuram amindoua, verificind si rascolind fiecare coltisor de cladire. Sub fiecare pat, masa sau plapuma, in fiecare baie si camera neincuiata. Fiecare geam a fost incercat, fiecare dulap deschis. In zadar insa. Dupa doua ore de iures, tanti Nela era tot de negasit.
-Maricico, spune-mi ca visez…spune-mi ca ma voi trezi si Nela e in sectie.
-Unde draci o fi disparut? Nu pricep, zau…
-Multam de incurajare.
Stateam in mijlocul holului, cu miinile proptite-n sold, nestiind unde s-o mai caut pe femeia care reusise sa ma faca sa uit de durerile mele.
-Mi-am promis, nu o data, ca o voi lega de mine si cred ca asa o sa fac cind voi mai fi de serviciu. Am ajuns sa ma tem de un om cit nu m-am temut in toti anii astia de psihiatrie. Merg sa anunt …disparitia sau ce mama saraciei o fi. Dac-am fi in Bermude as mai intelege! … Maricico, simt ca mi se impletesc picioarele…parca nu mi le mai simt…
Femeia ma privi circumspect.
-Ce medicamente ai luat?
I-am aruncat o privire scurta neintelegind ce vrea sa zica.
-Paracetamol si ketoprofen. Atit.
-Ale tale ?
-Ce mi-a prescris medicul, da.
Am intrat in cabinet si-am pus mina pe telefon. In acel moment, un fisiit se auzi in spatele meu si-un glas arhicunoscut pluti ca un vis-cosmar peste linistea grea din jur:
-Sarumina! Cum sunteti doamna doctor?
Am inchis ochii nestiind ce sa mai cred. Visez? E realitate? M-am ciupit scurt vrind sa inteleg, in sfirsit, ce se intimpla. Durerea din brat ma facu sa pricep ca-s treaza de-a binelea. Tanti Nela sedea cuminte pe canapea, acompaniata de gesturile si ticurile caracteristice bolii ei. Cu palmele in poala, ma privea candid, zimbindu-mi naiv si in cel mai copilaros mod cu putinta.
-Da’ tu unde fusesi Nelo? o auzii pe Maricica.
Nela ii arunca o privire scurta.
-Nu e treaba ta.
-Ba eu cred ca e atita timp cit m-ai facut sa te caut ca habauca doua ore. Unde te-ai ascuns?
-Aici, in cabinetul doamnei doctor. Acolo la fereastra.
Si Nela arata spre oglinda de deasupra chiuvetei.
-L-am asteptat pe Matei.
Maricica ma privi scurt. Eu ridicai din umeri neputincioasa. M-am asezat pe canapea linga femeie, privindu-i ridurile adinci care-i brazdau ca o plasa fata. Ii priveam si parul alb care-i incadra trasaturile imbatrinite de boala. O poveste nespusa, inca, era Nela. O poveste medicala era pacientul.
-Si vine?
-O sa vina. Stiu asta.
I-am facut semn Maricicai sa ne lasa singure insa sa lase usa cabinetului deschisa.
-Unde e el acum ?
Femeia se foi linga mine, isi indesa capul intre umeri si-si freca coatele de trup. Incepu sa-si manince buzele apoi ma privi scurt.
-L-a luat militia la sectie. Pentru niste declaratii.
-Stiam ca pe sotul tau nu pe Matei l-au luat…
-Pe Matei. Sotul e acasa si el. Doarme acum.
-Aha. Declaratii pentru ce ?
-A vrut sa plece in vest insa s-a razgindit. Nu m-a putut lasa singura. Va dati seama doamna doctor ce inseamna o mama singura in zilele de azi!
-Pai, erai cu sotul, mai Nela
-Nu cu el. Cu Matei. Si cu florile de soc pe care mi le-a adus ca sa-i fac o socata. Diodele prin care erau transmise informatiile n-au fost eficiente pina la urma. Proasta fabricatie, i-am spus asta si sotului. Doamne si ce se mai bucura cind le monta la televizor. Ii dadeam sa bea ceai de soc cind era bolav si-i spuneam povestea fetei cu ochi albastri si cu flori in par. Si samovarul fierbea si batrinul isi spunea povestea. Lui Matei i-a placut mereu povestea lui Andersen. E buna socata doamna doctor, asa-i?
-Este.
N-am mai incercat sa inteleg ceva din discursul Nelei pentru ca totul era o salata de cuvinte. Si brusc mi-am dat seama ca durerea nu ma mai siciia. Mi-am miscat usor capul. Nici o jena macar. Pffff…asta da.
-V-a trecut durerea, doamna doctor ?
Circumspect am privit-o pe Nela.
-De ce ma intrebi ?
-Pai, v-am dat o pastila ca s-o luati.
-Cind ?
-Mai devreme.
Simteam c-o iau eu razna in acel moment. Ce se intimplase atunci cind durerea ma tintuise cu timpla pe vinilul rece ? Incercam sa rememorez firul evenimentelor insa nu puteam asocia nici un moment prezentei Nelei in cabinet. Plus de asta, ea si nici un alt pacient nu aveau acces la medicatie.
-Ce pastila mi-ai dat ?
In momentul acela, Maricica intra in cabinet, cu palma deschisa spre mine. O pastila rotunda si mare parca-mi zimbea cu albul ei imaculat. Infirmiera intreba circumspect:
-Ce-i asta?
-Unde ai gasit-o?
-In noptiera Nelei.
Am luat pastila. Era paracetamol.
-De unde-o ai Nela draga?
Se fistici apoi isi viri iar capul intre umeri. Coatele si le freca de trupul rubicond si-mi zimbi candid.
-Mi-a dat-o domnu’ doctor cind m-a durut capul pe mine. N-am luat-o. Mi-a spus si sotul sa n-o iau.
Si, sugestiv, arunca o privire de recunostinta noptierei din cabinetul meu. Un alt episod al carui actor principal fusese tot Nela imi bintui instantaneu amintirile.
-Lasa-l acolo sa stea cuminte. Ce zici?
-Da. Acum doarme saracul. Tot asa cum ar trebui sa dormiti si dumneavoastra.
-Eu sunt de serviciu. Tu ar trebui sa dormi.
Femeia isi foi iar nelinistile apoi isi incrucisa palmele in poala unui tricou decolorat pe alocuri. Toata agitatia bolii ei, o schizofrenie care isi facea veacul in trupul macinat deja de ani, marcau dar si generau un comportament absolut imprevizibil. De la o apatie si izolare care-o tintuiau in pat zile intregi, trecea in cealalta extrema in care, agitatia si nelinistea puneau stapinire pe ea. In zilele astea, tanti Nela era capabila de multe, asa cum constatasem deja de-a lungul timpului.
Fost cadru medical, in urma pierderii sotului a inceput sa se degradeze. Cind insa si baiatul i-a disparut in apele Dunarii, in timpul unei incercari esuate de-a trece in Jugoslavia, Nela, dintr-o femeie cunoscuta si recunoscuta datorita calitatilor sale profesionale a devenit un pacient cunoscut doar spitalelor de psihiatrie.
-Te-am cautat mai bine de doua ore, Nela. Unde te-ai ascuns?
-Eram aici. Am intrat dupa ce-ati plecat. El a ramas singur si-am venit ca sa vad daca e bine.
Si-mi arata scurt noptiera.
-Si-am venit sa-i spun Povestea fetei din soc si sa-l legan pina adoarme.
Nu stiam ce sa-i zic.
-Ii spui povesti sotului tau ?
Ma privi cu repros apoi pufni scurt:
-Zau, doamna doctor, va bateti joc de mine!
-Defel…
-Lui Matei ii spun povesti. Sotul e om in toata firea.
-Aha….am inteles. Am incurcat eu personajele…cred…
-Daca nu sunteti atenta!
Reprosul Nelei ma facu sa zimbesc. Mi-am sprijinit ceafa de peretele rece si-am inchis ochii. Cred ca, mai mult ca o rugaminte, m-am auzit zicindu-i femeii:
-Imi spui si mie Povestea fetei din soc ?
Am simtit cum isi foieste iar nelinistile, cum isi vira iar capul intre umeri, cum isi repeta iar ticurile dictate de boala. Si vocea ei, brusc devenita tandra si calda, ma facu sa ma gindesc la acel marinar cu-a lui iubita si la a lor nunta de aur. De aur mi se paru si povestea in sine, rasarita din amintirile nordului inghetat, si-a carei aroma, musai era sa fie de soc. Nu stiu daca si eu, asemeni baietasului din poveste, am visat sau chiar am fost in tarile calde insa, driada isi povesti amintirile asa cum stiu ea mai bine.
Nu stiu cit timp trecuse dar, atunci cind am deschis ochii, am vazut si-am stiut ca dormisem ore bune cu capul pe genunchii Nelei. Fata ii era aplecata deasupra mea iar degetele ei imi mingiiau parul. Nu mai conta noaptea din jur, nu mai conta izul de clor care se imbibase in peretii scorojiti, nu mai conta mirosul de urina pe care-l degajau pantalonii tricotati ai femeii, nu mai conta ideea ca exista o diferenta de statut intre noi doua.
Acolo si aici, doi copii au vrut sa auda o poveste.

*

Si, pentru ca orice poveste scrisa pentru Clubul Mirelei vine si cu infuzia de placere olfactiva, musai sa „transcriu” aici o nota pe care chimistul Paul Johnson a lasat-o despre parfumul de soc: „It possesses a fine note of flax flower with nuances of violet leaf and traces of melon.”

Pentru ca numele creeaza de cele mai multe ori renumele, in 1992, Bvlgari a scos pe piata un parfum unisex , parfum care aduce in sticluta de poveste, o alta poveste despre coriandru, soc, mandarina si cardamom, iasomie si liliac, mosc, cedru si ambra. Va puteti imagina povestea exploziei de arome pe care Jean-Claude Ellena  a creat-o dindu-i un nume mai mult decit sugestiv… „Eau Parfumee au Vert” ?

Bvlgari

*

Amintiri din blog:

1). Arsita desertului

2). 11 pentru mine

30 de păreri la “Nela cu-a ei poveste

  1. Ca un început de roman, stimată doamnă doctor! Deja sunteți mai mulți datori, în blogosferă, cu scrieri care se cer a fi publicate. Povestești frumos, cursiv, simplu și totuși cu mult stil, cu ritm, m-ai făcut curioasă. Dar mai mult decât talentul literar, a fost emoția creată. Care e posibil ca tot grație talentului să cuprindă cititorul, cu toate că eu cred că e vorba de sufletul tău încercat acolo, în spitalul psihiatric, unde boala e mai grea pentru că aproape nimeni din lumea asta n-o știe bine și nu-i dă de capăt…Și ține mult, prea mult. Nela a devenit ea însăși un biet înger după ce, toți cei pe care i-a iubit au plecat pe aripile lor grele, prea devreme și lăsând-o prea singură. Biată făptură greu încercată, biată făptură rămasă înger pentru cei care încearcă s-o înțeleagă și cărora iată, tot ea le alină, cum poate, suferința.
    E puțin spus că m-au emoționat rândurile tale, dragă Mala, mi-au creat mai mult decât o simplă emoție…și cred că starea va dura o vreme, deoarece ai scris cu sufletul. Te îmbrățișez cu mare drag!

    PS: Parfumul…eticheta Bvlgari e o semnătură care încă nu m-a înșelat. Pe acesta nu-l cunosc, dar sigur îl voi testa cu prima ocazie.😉

    Să ai o săptămână ușoară și fericită!

    Apreciază

    • Mirela, draga mea, o precizare am a face, desi am mai facut-o intr-un alt material pe care l-am scris tot despre Nela: nu sunt doctor, sunt asistent medical. Titulatura asta, de doctor, Nela mi-a dat-o oricit am incercat s-o fac sa inteleaga ca nu e cea corecta. Nu-mi pot explica de ce, sau poate ca tocmai datorita afectiunilor in sine, am fost: d-na doctor, d-na profesor doctor docent, d-na director. Si nu doar Nela a fost cea care mi-a fost „nasa” sau „moasa”.
      Acum, dincolo de povestea in sine, sta personajul Nela. Omul care a fost. S-a dus alaturi de cei dragi ei cu mult timp in urma insa amintirea ei a ramas …de poveste. O alta scriere despre ea am mai facut aci in blog si, de acolo cel putin, cam poti sa-ti dai seama de ce va ramine de neuitat.Ce pot scrie intr-un spatiu public e partea artistica, ca sa zic asa, in care se desfasoara, doar punctual(sau punctat) partea reala, umana. Multele nespuse vor ramine doar la stadiul asta pentru ca exista anumite reguli etice si profesionale peste care nu pot trece. Prea putini dintre apartinatorii pacientilor si-au dat acordul in vederea folosirii numelor reale sau a fotografiilor celor cu care am lucrat. Si e atit de mult material adunat despre lumea de „acolo”! Mult material pe care nu stiu daca voi putea sa-l aduc vreodata in spatiul asta public. Tot ce pot face e sa construiesc cite-o poveste in care sa se regaseasca, intr-o proportie mai mica sau mai mare, ceea ce poate fi aratat lumii de „aici”.
      Lumea de „acolo” e un tarim care te consuma, care consuma, indiferent de tipologia umana care te caracterizeaza. Pe de alta parte, venim din spate cu niste tare, ancestrale, prin care parca, e musai sa denigram pe cei care doar „acolo” si-au mai gasit un refugiu. Suntem inca tributari unor preconceptii despre ce inseamna psihiatria si, din pacate, unii dintre cei care o practica nu-si merita locul din afara acelui „acolo”.
      Am avut sansa sa lucrez direct cu un profesionist pentru care omul din spatele pacientului a fost cel care a contat si-atunci am invatat psihiatria, chiar daca, de cele mai multe ori am facut-o cu lacrimi sau cu furie. Si stiu atit de putin tinind cont de cit de mare e necunoscutul din spatele unui diagnostic!

      Apreciază

      • Dragă Mala, e atât de puțin importantă titulatura….A fi asistent e chiar mai dificil și doar așa ai stat zi și noapte lângă aceste suflete chinuite…Voi citi și ce-ai mai scris, mulțumesc de sugestie, timp să fie!

        Apreciază

      • Stiu ce inseamna „timpul” atunci cind ai multe proiecte, idei, sarcini de realizat/indeplinit … si pentru care ziua are doar 24 de ore. Iti multumesc pentru gindurile frumoase si… pentru faptul ca existi.

        Apreciază

  2. Pingback: Cântec de leagăn | Iubesc Viaţa

  3. Tare aș vrea să o cunosc pe această doamnă Nela…aș vrea să vă cunosc. Îi iubesc pe acești ,,oameni” și cât de cutremurătoare le e Iubirea, acolo într-o lume zmulsă de ,,aici”, o lume chinuitor de frapantă. Zâmbesc acum când îmi reamintesc despre fascinația mea pentru aceste spitale; voiam să mă plimb pe coridoarele lor. Astăzi drumul meu e un altul, dar aș trece pe ,,acolo” și i-aș îmbrățișa pe fiecare în parte. Îndrăznesc să vă îmbrățișez și pe dumneavoastră și să vă mulțumesc pentru această poveste cu adevărat parfumată, încărcat de înțeles, de viață, de suferință, rătăcire, abandon și regăsire…de vis continuu, netrezit. Toate cele bune vă doresc!

    Apreciază

    • Mi-ai trezit amintiri dragi mie. Tin minte ca, in perioadele de practica obligatorie prin toate specialitatile medicale, intr-un singur loc nu am vrut sa merg: la psihiatrie. Si nu am mers. Nu ma vedeam defel muncind cu astfel de afectiuni, nu ma vedeam „acolo”. Viata mi-a oferit insa alta alternativa si mi-a trasat drumul. Ce e ciudat, tocmai eu a trebuit sa aleg drumul asta evitind un altul. A fost alternativa pentru altceva, cu mult mai rau, as zice. Acum nu-mi pare rau pentru ca am intilnit oameni de calibru profesional care pot spune ca m-au invatat meserie, ceea ce nu-ti ofera, din pacate, scoala, teoria. Nu-mi pare rau pentru ca, dupa aproape doua decenii de activitate, am material pentru ceea ce-mi multumeste sufletul atunci cind sunt…AFARA.
      Despre Nela am mai scris pe blog. A existat. Nu mai este, nici ca pacient si nici ca trecere pe pamint. Insa, te pot asigura ca va ramine in amintirea multora tocmai prin urmele lasate de trecerea ei pe pamint.Asa cum au fost.
      Nu te intreb de unde aceasta „fascinatie” pt. „acolo” insa, citind cele scrise de tine pe blog,imi dau seama ca nepatrunsele taine ale creierului sunt cele care te fascineaza. Sunt o lume in sine, aparte, tot asa cum scrierile tale sunt. Te/Va imbratisez cu drag si, sper ca, o data macar, sa ne vedem in lumea asta de „aici’. O primavara frumoasa si pentru voi!

      Apreciază

  4. Pingback: Cântec și parfum de leagăn |

    • Irino, sa stii ca ma gindisem la un moment dat sa adun materialele astea intre filele unei carti. Fara pretentia de-a fi considerate adevarate productii literare, la urma urmei vor ramine doar niste bucati de amintire ale mele si, de ce nu, ale altora. Niste povesti de viata pe care, la un moment dat le-am trait si eu prin intermediul pacientilor cu care am intrat in contact.

      Apreciază

  5. Frontiera dintre normal si anormal e atat de fluida… Destinul e greu de controlat in toate aspectele lui incat intelegand ce fel de furtuni au bantuit si chinuit sufletul Nelei e mult mai usor de patruns cu mintea nevoia ei de poveste…de iluzie…
    Iar povestile…ne plac. Poate tocmai pentru ca ele sunt diferite de normalul vietii…de ceea ce se accepta ca fiind astfel.
    Frumos scris…si atat de real… Ma fascineaza ascunzisurile mintii umane…nu ma sperie.

    Apreciază

    • Sunt atit de multe ascunse in spatele unui personaj care a fost unul atit de real! Ceea ce-am scris aici e doar ceea ce se poate spune si zic asta din mai multe puncte de vedere(etica profesionala, morala, sociala, etc). Nela a existat, si-a trait viata pe care ea a trebuit sa si-o traiasca iar, in ultima ei parte, poate nu din intimplare s-a intersectat cu a mea. Si acum si cu a voastra, cititorii. Am mai scris o povestire despre Nela, povestire mult mai ‘picanta’ as zice, in care, faptele „de glorie” ale femeii au ramas in analele sectiei.
      Ai dreptate Elly, frontiera dintre normal si anormal e atit de greu de sesizat incit nu stii cind te afli de-o parte sau de cealalta. E greu si pentru psihiatrii sa fie categorici in a face o delimitare clara pt. ca totul e atit de … neclar si de necunoscut, inca.
      Am mai ‘indulcit’ povestea tocmai din dorinta de-a o putea incadra in tema propusa de Mirela insa, Povestea fetei din soc a lui Andersen a fost punctul de la care plecasem.
      Povesti despre ascunzisurile mintii umane mai am, am mai pus citeva aci pe blog, poate voi mai scrie si altele insa e nevoie de-o atit de buna decelare intre real si imaginar incit doar o stare anume te poate face ca sa transmiti exact ce trebuie. Poate reusesc, poate nu. Om vedea..

      Apreciază

      • Am stiut ca e reala povestea…cu corectiile absolut necesare,desigur. Cand am scris „real” voiam sa spun ca ai reusit sa faci sa traiasca personajele… atmosfera sa fie cat se poate de reala. Am avut si am inca o oarecare tangenta cu personaje cu astfel de probleme..asa ca inteleg, stiu cam cum stau lucrurile in cazul schizofreniei…

        Apreciază

  6. Pingback: Inspire HR. Logo și web site, marca Dexign « Mirela Pete. Blog

  7. Ai darul de-a depăna frumos povești de viață. Dialogurile-s vii, personajele se însuflețesc, eu știu cum arăta tanti Nela. Am citit și prima istorisire despre ea, adică le-am luat în ordine, că am văzut linkul la început de drum. E un personaj. Nu pot să-mi închipui un alt mod de-a supraviețui tragediilor vieții ei decât acela în care a făcut-o ea. Înnebunind. E absolut normal, din punctul meu de vedere.😦

    Apreciază

    • Mai, acum nu stiu daca nebunia e neaparat un mod de supravietuire cit declicul care se produce intr-un creier care din facere nu a fost setat asa cum ar fi trebuit sa fie. Cel putin asa spun specialistii. Ce-ar insemna sa innebuneasca toti oamenii care trec prin tragedii ?
      Probabil ca, fiecare dintre noi avem doza noastra de nebunie alaturi de-o normalitate care si ea e pusa sub semnul intrebarii. E greu de facut o delimitare intre normal si anormal atita timp cit nu stim bine ce inseamna cele doua cuvinte.

      Apreciază

      • Ce am vrut eu să spun e că, într-o astfel de situație, mi s-ar părea o măsură blândă a sorții, să-mi ia mințile. Și-atât. Vorbesc doar despre mine, nu generalizez.

        Apreciază

      • In astfel de situatie, eu pur si simplu sper sa nu mai exist. Stiu ce inseamna si ce presupune nebunia si cit de degradanta poate fi astfel incit … nefiinta zic ca as alege-o.Am inteles si punctul tau de vedere si-l respect.
        Pfff… ce discutam noi in miez de noapte! :))

        Apreciază

      • Pfuai, chiar așa! Ce discutăm…
        Îmi amintesc perfect când i-am spus soțului meu, pe vremea când o aveam doar pe fetiță, că, de-ar păți ceva, Doamne ferește, îmi va fi simplu: merg cu ea. El mi-a ripostat: Și de mai ai un copil, ce faci?
        Cred că m-am grăbit făcând presupuneri, cine să știe? Sper să nu aflu în veci.
        Noapte bună!🙂

        Apreciază

  8. ca o impletitura a curs povestea ta,fascinanta prin realitatea clara pe care o prezinta…
    mintea e ultimul refugiu al fieacrui om in caz de nevoie si iata ca biata Nela a avut nevoie…
    o sa revin cat de curand sa citesc ce ai mai scris despre ea…
    cred ca ai vazut multe,mult prea multe, tinand cont de ocupatia ta…
    merita sa scrii despre toate acele intamplari,despre toti acei oameni…

    excelenta posatre !

    Apreciază

    • Au fost mult prea multe intr-adevar astfel incit, la un moment dat, a trebuit sa ma opresc. Am schimbat decorul, am schimbat actorii insa tot acolo am revenit. Am avut si am scrisul si culoarea care-mi ofera contraponderea de frumusete atit de necesara.

      Apreciază

  9. Pingback: Am salvat cândva,… « Daurel's Blog

  10. Pingback: Crinul meu amaryllis « Mirela Pete. Blog

  11. Pingback: Parfum de leagăn | my heart to your heart

  12. Pingback: Reflexii si reflectii (Intrebari) | lt.mala

  13. Pingback: Cântec și parfum de leagăn | irealia

Ai ceva de spus ?

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s