Nu-mi mai amintesc cum erai
Şi nici ce culoare aveau ochii tăi
Simt doar că mă-npiedic de amintiri,
Cu visele care-mi spun că-s tot acolo
Cu ochii-n tavanul imaginaţiei
Şi cu degetele mîngîind o iluzie.
Nu-mi mai amintesc cum
Ochii încercau să desluşească
Prin ceaţa apelor de unde-mi zîmbeai
Ca să-ţi taci mai apoi plecarea,
Fără explicaţii sau dialoguri fine
Cu dedesubturi în care cuvintele spun ce vor.
Ce încă dor de dor.
lt.mala 
Epustuflantă sugestie: „a mângâia iluzii” …
ApreciazăApreciază
… aşa a fost experienţa care a generat sugestia… şi încă …!
ApreciazăApreciază
Pe mine m-a impresionat mai mult ”Cu dedesubturi în care cuvintele spun ce vor”. Ce des întâlnim asta…
ApreciazăApreciază
…guvernînd relaţiile dintre semeni, din păcate!
ApreciazăApreciază
Ei, mai sunt și excepții, destule… Eu văd lucrurile mai în roz, dar îmi place să vin la tine pe blog, să văd și varianta mai gri ! 😀
ApreciazăApreciază
…simt cum ai asezat aici o bucăţică din viata mea…trecută….
ApreciazăApreciază
Huh! E greu.
ApreciazăApreciază
Cât de sensibil reverși durerea din suflet… intuiesc eu, că ai și clătit-o în multe șuvoaie de lacrimi… dar nu se merită, atâta frumos bântuie în preajmă… vezi-l, culege-l și dăruiește-i oceanul de sensibilitate de care nu ai scăpare… Noroc în viață și seninătate în gânduri, ca într-o zi să ne bucuri: „și, totuși, există iubire!”. Cu multă admirație, Maria Botnaru
ApreciazăApreciază
Şi totuşi există iubire , Maria dragă! Ştiu…..
ApreciazăApreciază
Pingback: Inocenţă (8) | Florina Lupa Curaru
Pingback: Io-s | Blog de Căţea