Arsita desertului

Motto: 

 Destin de Rumi
În cea mai uscată şi mai albă 
întindere
infinit dureroasă a deşertului,
mi-am pierdut liniştea sufletului –
şi am găsit acest trandafir.

  Ma gindeam la definitia pe care multi o dau vietii, fiecare venind cu   propria interpretare, cu particularitatile date sau generate de tiparul proriu in care se desfasoara. Atit de arizi unii, atit de banali si stersi altii! Atit de plini de culoare si de arsita cei care vor altceva!
Din cind in cind, inteleg ca ceea ce am in fata ochilor e poate, o noapte fara luna si stele, un deal fara copaci, o cimpie fara ape, o traire plata a ceea ce-ar trebui sa fie un rai. Sau poate am uitat eu cum e gustul ploii de vara sau cintecul cucului la inceputul primaverii? Sa fi uitat cum sa ma bucur de verdele ierbii care-mi zimbeste prieteneste dintre pietrele de la malul apei? Sa fi uitat cum sa nu trec grabita pe linga vitrinele, altadata pline de viata launtrica? Sa vad doar erguri, hammade sau nesfirsitul unui serir al unei noi tipologii umane? Si-mi vine sa-mi strig neputinta si sila in fata a ceea ce, incet-incet parca tind sa devin. Nu mai simt lehamitea din jur ca pe ceva care sa ma scoata din papuci, nu ma mai intereseaza lenea creierelor care cred ca au ceva mirobolant(orgasmic chiar) de spus, nu mai cred in geniile care traseaza linii directoare ca etalon de atins. Injur si ma injur cu gindul la florile din cuvintele care-mi erau carte de capatii, ridic din umeri in fata etichetei puse ostentativ pe un autoportret interpretat si studiat in functie de starea de moment. Frivola, de neinteles, desteapta degeaba, prea multa culoare risipita aiurea oare?
Sa nu ma bucur ca nu ma intereseaza uscaciunea desertului uman ? Ba ma bucur ca nu ma agat in accesorii doar de dragul de-a avea o tinichea cu nume legata de picior, ba ma bucur ca gindul inca-mi ofera satisfactii nedibuite de multi, ba ma bucur ca ploaia inca curge peste desertul din care infloresc in felul meu propriu, ba ma bucur ca linga arsita desertului pot pune fara teama cea mai glaciala masca de cuart. Si ma mai bucur pentru ca nu multi vad sau inteleg reflexiile rogvaiv ale muchiilor reci, pentru ca refuz un desert in care mintea nu-si iteste capul sus si-n care, o lume sa fie strinsa doar intre ferestrele strimbe ale unor pereti cisi, pentru ca refuz un cuvint care sa nu fie sadit pe terenul fertil al adevarului iar ratiunea sa nu ajunga sa dea prieteneste mina cu tendinta spre perfectiune. 

In umilinta capului plecat in fata bobului de nisip, perfect in perfectiunea conceperii, recunosc pasiunea si clocotul vietii intr-o mare desertica. Iar ploaia,  poate sa cada acolo adunind toata intelepciunea pamintului intr-un strop perfect de apa care va da viata si viata va naste viata tot acolo unde doar nisipul si arsita vor sa domine. 

 

P.S.
Si, ca sa ma incadrez in tema de azi si-n perfect acord cu starea traversata pe parcursul scrierii materialului, vin si presar intre rinduri un parfum: 1969 Parfum de Revolte, de Histoires de Parfums. Cu orientul la purtator si lansat in 2001, creatorul acestui parfum , Gerald Ghislain ii da ca nota de varf aroma de piersica, incinge bine notele de mijloc cu esente de trandafir, flori albe, cardamom si cuisoare ca, mai apoi, sa aseze temeinic la baza moscul innobilindu-l cu iz de paciuli, ciocolata mexicana si cafea.

Afrodisiaca si exploziva combinatie, ca orice desert mistic care-si respecta numele si renumele.

*

(Poveste scrisa pentru Clubul povestilor parfumate al Mirelei Pete.  Cine a mai avut curaj sa puna piciorul in desertul atit de fascinant al celor nescrise veti afla accesind linkul.)

*

*

*

Amintiri din blog:

Granny la Grammy